Analiza Propunerii de modificare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori

Analiza Propunerii de modificare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în forma adoptată de Senatul României în ședința din data de 16.12.2013 și aflată în dezbatere în Camera Deputaților

1. La articolul 1, alineatul (1) va avea următorul cuprins:
”Art. 1 – (1) Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.”

Analiză:
Eliminarea de la sfârșitul alineatului 1 a obligației ca toate clauzele contractuale să fie redactate astfel încât pentru înțelegerea acestora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate conduce la diminuarea gradului de protecție a consumatorilor. Art. 8 din Directiva 93/13/CEE prevede că Statelor Membre le este permisă adoptarea sau menținerea celor mai stricte dispoziții pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.

Atât timp cât forma actuală a art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000 nu face decât să asigure că cerința clarității și ușurinței în înțelegerea clauzelor contractuale este respectată (așa numitul Principiu al transparenței reglementat de art. 5 al Directivei 93/13/CEE și transpus prin art. 1 al Legii 193/2000), considerăm că transpunerea Directivei în forma actuală a art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 este realizată în spiritul și litera acestui act normativ european, care asigură un grad de protecție ridicat pentru consumatori.

Propunem păstrarea formei actuale a art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.



2. La articolul 3, alineatul (2) va avea următorul cuprins:
”Art. 3 – (2) Clauzele contractuale instituite în temeiul altor acte normative în vigoare la data instituirii acestora nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.”

Analiză:
Exceptarea clauzelor contractuale care sunt introduse prin acte normative obligatorii ale statului român (cum ar fi, de exemplu, contractele cadru pentru furnizarea energiei electrice) s-a făcut dintr-un motiv foarte simplu, respectiv existența unui control de legalitate a priori al statului (implicit și din punct de vedere al inexistenței unor clauze abuzive și al inexistenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților). Se presupune că acest control a priori ar garanta un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Problema care apare în forma textului adoptată de Senat este că aceasta permite unor dispoziții care sunt ieșite din vigoare (introducându-se condiția ca aceste acte să fie în vigoare numai la momentul instituirii lor), deci la care legiuitorul a renunțat, să nu poată fi supuse unui control ulterior, ceea ce poate duce la existența unor probleme de siguranță legislativă.

Propunem păstrarea formei actuale a art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

 

3. Articolul 4 va avea următorul cuprins:
”Art. 4 – (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată individual cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin raportare la întreg conţinutul şi la natura contractului, aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Buna-credință se prezumă până la proba contrară.”

Analiză:
Cerința de raportare la întreg conținutul și la natura contractului nu există nici în forma actuală a art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, nici în art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE. De altfel, pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze, există art. 4 alin. (5) din Lege și art. 4 alin. (1) din Directivă, care stabilesc ce anume va fi luat în considerare și la ce anume se va face raportarea în cadrul acestei analize. Introducerea unor criterii suplimentare de analiză care nu există în Directiva 93/13/CEE reprezintă limitări în detrimentul consumatorilor, prin urmare o transpunere neconformă a textului acesteia.

Principiul bunei-credințe este consacrat în mod expres în art. 14 din Noul Cod Civil, lege cu caracter general față de Legea 193/2000, astfel că nu se impune repetarea sa în cadrul acesteia și, mai mult decât atât, sublinierea caracterului prezumtiv al bunei - credințe.

Propunem ca art. 4 alin. (1) să aibă următoarea formă: ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată individual cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă aceasta creează, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract.”

 

”(2) O clauză contractuală considerată ca nefiind negociată individual cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”

Analiză:
Niciun comentariu.


”(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată individual cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată individual cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Dovada negocierii se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege, mijloace materiale de probă sau orice alte mijloace prevăzute de lege, din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu sau prin expertiză.”

Analiză:
Probele, admisibilitatea, încuviințarea și administrarea acestora, precum și celelalte reguli legate de probe sunt stabilite prin Subsecțiunea a 3-a din Noul cod de procedură civilă. Introducerea trunchiată a unor dispoziții din NCPC, în afara contextului reglementării unei proceduri de judecată speciale, poate crea confuzii și poate da naștere la abuzuri în această situație. Teza a III-a a alin. (3) al art. 4 din Propunerea de modificare în forma aprobată de Senat este inutilă și inoportună.
Propunem ca art. 4 alin (3) să aibă următoarea formă: ”(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată individual cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată individual cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

 

”(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.”

Analiză:
Nicio modificare, niciun comentariu.

 

”(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează, ţinând seama, în mod cumulativ, de:
a. natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b. toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c. toate clauzele contractului sau de clauzele altor contracte de care acesta depinde;
d. circumstanţele şi împrejurările de fapt de la momentul încheierii contractului, inclusiv faptul dacă consumatorul probează că fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului.”

Analiză:
Art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, transpus prin art. 4 alin. (5) din Legea 193/2000, face trimitere la art. 7 din Directiva 93/13/CEE, în sensul că nu trebuie să aducă atingere dispozițiilor stabilite prin acesta. Prin urmare, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, în funcție de elementele enumerate în art. 4 alin. (1) din Directivă, nu trebuie să aducă atingere sau să împiedice funcționarea mijloacelor eficiente care trebuie puse în practică de Statele Membre pentru a asigura eliminarea clauzelor abuzive din contracte.
Textul Directivei nu stabilește o listă de factori care ar trebui analizați cumulativ în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, ci precizează faptul că analiza se va face luându-se în considerare natura bunurilor sau serviciilor și prin raportare, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui contract de care acesta depinde.

Completarea adusă lit. d, respectiv , ”inclusiv faptul dacă consumatorul probează că fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului”, în contextul în care analiza se face în funcție de anumiți factori, în mod cumulativ, reprezintă o impunere în sarcina instanței, o limitare a drepturilor consumatorilor, o extindere a textului Directivei, precum și ignorarea prevederilor art. 8 din Directivă, care sunt în sensul asigurării consumatorului a unui nivel maxim de protecție.
Practic, consumatorii vor trebui să probeze că nu au fost încurajați să-și dea acordul pentru clauza în cauză și că bunurile nu au fost furnizate la cererea sa expresă, în lipsa acestei probe, clauza putând fi considerată ca nevând un caracter abuziv. Mai mult decât atât, inserarea textului „.... dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului” constituie premisa pentru considerarea contractului încheiat la solicitarea consumatorului ca fiind unul care nu poate fi supus analizei din punctul de vedere al inserării de către profesionist a unor clauze abuzive. Solicitarea expresă a consumatorului de a i se vinde un bun sau de a i se presta un serviciu, analizată în contextul îndeplinirii cumulative și a celorlalte criterii, nu are și nu trebuie să aibă legătură cu negocierea clauzelor contractuale și cu aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă sau nu.

Având în vedere faptul că acest text nu se regăsește în Directivă și că reprezintă o limitare a gradului de protecție a consumatorilor, completarea adusă prin lit. d constituie transpunere neconformă a Directivei.
O eventuală completare a art. 4 alin. (5) ar putea fi acceptată doar prin menținerea lit. d cu următorul conținut “circumstanţele şi împrejurările de fapt de la momentul încheierii contractului”, apreciind că o asemenea cerință este atât în interesul consumatorului cât și al profesionistului, oricare dintre aceștia având posibilitatea să le invoce în apărarea sa și să le probeze cu mijloace de probă utile, pertinente și concludente.
Cu toate acestea, propunem ca art. 4 alin. (5) să aibă următoarea formă care respectă textul Directivei și care, în viziunea noastră, este suficient: ”(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează ţinând seama de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia și raportându-se la toate circumstanţele de la momentul încheierii contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

 

”(6) Aprecierea naturii abuzive a clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului principal al contractului şi nici caracterul adecvat al preţului total sau al remuneraţiei globale faţă de produsele şi/sau serviciile ce formează obiectul contractului. Astfel, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor referitoare la obiectul principal sau la costul contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, în sensul că nu lasă loc de dubiu cu privire la obligaţiile asumate de consumator şi/sau la caracterul determinat sau determinabil al acestora.”

Analiză:
Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE stabilește că sunt excluse de la controlul asupra caracterului abuziv acele clauze care definesc obiectul contractului și cele care privesc adecvarea prețului – raportul calitate/preț. Condiția principală care trebuie îndeplinită este ca aceste clauze să fie clare și inteligibile. Prin urmare, dacă clauzele nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, acestea vor fi supuse controlului, indiferent că privesc obiectul principal al contractului sau adecvarea prețului.
Textul adoptat de Senat încalcă Directiva din cel puțin două puncte de vedere.

În primul rând, prin afirmația, în teza a II-a a formei propuse a alin. (6), că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor referitoare la costul contractului,este lărgită sfera de aplicabilitate a acestui articol nepermis de mult și în afara spiritului și literei Directivei. Interzicerea controlului se referă la caracterul adecvat al prețului/costului contractlui, la raportul calitate/preț, nu la cost în sens general. Acest lucru ar putea duce la abuzuri și la neaplicarea legislației privind clauzele abuzive unor clauze care privesc, de exemplu, mecanismele de modificare a prețului, ulterior încheierii contractului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Hotărârea în cauza C-472/10/2012, stabilește la pct. 23 că excluderea din art. 4 alin. (2) din Directivă ”nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.”

În al doilea rând, legiuitorul român, în aceeași teză a II-a a formei propuse a alin. (6) limitează interpretarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze la numai două aspecte: nu există dubiu asupra obligațiilor asumate de consumator (lăsând la o parte faptul că în contract există două părți și se face referire numai la una dintre ele) și nu există dubiu cu privire la caracterul determinat sau determinabil al acestora. Forma textului Directivei este mult mai largă și permite organismelor implicate în controlul caracterului abuziv să aprecieze dacă o clauză este sau nu clară și inteligibilă, care este perspectiva din care acest aspect poate fi analizat (perspectiva consumatorului mediu) etc. Impunând această limitare în interpretare legiuitorul român realizează o transpunere neconformă a textului Directivei.

În încheiere, trebuie spus că prin Hotărârea dată în cauza C-484/08/2010, CJUE a stabilit că Statele Membre pot adopta o reglementare care să permită un control jurisdicțional asupra clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, chiar dacă acestea sunt clare și inteligibile, deci instituindu-se un nivel de protecție mai ridicat. În acest context, modificarea textului alin. (6) în sensul limitării, mult peste textul Directivei, a controlului caracterului abuziv al unei clauze, apare ca inoportun, inutil și, mai mult, ca o încălcare a Directivei, pentru a nu mai discuta de completa ignorare a două Hotărâri ale CJUE.
Propunem ca art. 4 alin. (6) să aibă următoarea formă care respectă textul Directivei: ”(6) Aprecierea naturii abuzive a clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului principal al contractului şi nici caracterul adecvat al preţului total sau al remuneraţiei globale faţă de produsele şi/sau serviciile ce formează obiectul contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

 

4. Articolul 6 va avea următorul cuprins:
”Art. 6 - Clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist şi constatate ca fiind abuzive conform prevederilor art.13 alin.(1) lit.b) nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare numai dacă, după eliminarea respectivelor clauze, acesta mai poate continua.

Analiză:
Art. 6 în forma propusă de Senat reprezintă o transpunere incorectă și o încălcare a art. 6 alin. (1) din Directivă, așa cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE în cauza C-243/08/2009. Legiuitorul român a introdus, contrar interpretării menționate mai sus, condiția ca o clauză să fie mai întâi constatată ca fiind abuzivă de instanță pentru a nu-și mai produce efectele față de consumator. Or, conform Hotărârii CJUE amintite mai sus: ”Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.”

Propunem păstrarea formei actuale a art. 6 din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

 

5. Articolul 7 va avea următorul cuprins:
”Art. 7 - În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, partea pentru care contractul a devenit imposibil de executat este îndreptăţită să ceară încetarea contractului, putând fi solicitate, după caz, şi daune-interese, în condiţiile legii.”

Analiză:
Conform textului Directivei, art. 6 alin. (1), Statele Membre trebuie să asigure că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile numai dacă poate continua să existe fără clauzele abuzive. În această situație, instanțele de judecată ar trebui să fie cele în măsură să analizeze, dacă un contract poate continua să existe fără clauzele constatate ca fiind abuzive, din perspectiva avantajelor și dezavantajelor pentru ambele părți ale contractului – Hotărârea CJUE în cazul C-453/10.
Cu toate acestea, se arată în continuare în Hotărârea CJUE menționată, Statele membre pot prevedea că un contract care conține una sau mai multe clauze este nul în întregime, dacă acest lucru asigură o mai bună protecție consumatorului. Prin urmare, forma actuală a art. 7 din Legea 193/2000, nu reprezintă o transpunere incorectă a Directivei pentru a fi necesară o corectare a acestuia.

Mult mai periculoasă este însă partea finală a propunerii Senatului care lasă posibilitatea profesionistului, cel aflat în culpă pentru introducerea clauzelor abuzive în contracte, de a solicita daune-interese pentru un contract reziliat, așa cum am afirmat, din culpa proprie a profesionistului. Din acest motiv, forma propusă a art. 7 reprezintă o încălcare a Directivei și este de natură a da naștere unor comportamente abuzive.
Propunem păstrarea formei actuale a art. 7 din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

 

6. Articolul 11 va avea următorul cuprins:
”Art. 11 - Organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute în privinţa unui anumit contract, precum şi articolele din lege încălcate de profesionist.”

Analiză:
Niciun comentariu.

7. Articolul 12 va avea următorul cuprins:
”Art. 12 – (1) La propunerea unui agent constatator, conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor poate sesiza tribunalul specializat din Bucureşti, pentru ca aceasta, dacă va constata existenţa unei clauze abuzive, să dispună una dintre măsurile prevăzute la art.13 alin.(1).
(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.
(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.30 şi art.32 lit.a) din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin.(1), pentru ca aceasta, dacă va constata existenţa clauzei abuzive, să dispună eliminarea respectivei clauze din toate contractele preformulate, pe care profesionistul
urmează a le încheia cu consumatorii în activitatea sa viitoare. Dispoziţiile art.13 alin.(2)-(4) sunt aplicabile.
(4) Dispoziţiile alin.(1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului, căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive, de a solicita instanţei prevăzute la alin.(1) analizarea caracterului abuziv al clauzei din contractul semnat de acesta, în condiţiile prezentei legi.”

Analiză:
Forma adoptată de Senat reprezintă o încălcare și o transpunere neconformă a Directivei, mai exact a art. 6 și 7.
În primul rând, limitarea posibilității de sesizare a instanței, prin alin. (1) al art. 12 numai la conducătorul ANPC și a instanței competente numai la tribunalul specializat din București, sunt de natură a nu asigura un mijloc adecvat și eficace pentru eliminarea clauzelor abuzive din contracte, reprezentând o procedură greoaie și ineficientă – o singură instituție care va fi supraaglomerată, consumatori care nu vor putea lua parte la ședințe de judecată din cauza distanței sau care nu își pot permite costurile susținerii unui proces în București, etc .
În al doilea rând, conform art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE menționează că trebuie asigurate mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea clauzelor abuzive în continuare. Or, limitarea asociațiilor de consumatori la a solicita numai eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din contractele pe care profesionistul urmează a le încheia pe viitor, conduce la încălcarea acestui articol, deoarece profesionistul va putea utiliza clauzele abuzive, constatate ca atare de instanță, în contractele deja încheiate cu consumatorii. Mai mult, în acest fel este încălcat și art. 6 alin. (1) care impune Statelor membre să asigure că clauzele abuzive dintr-un contract încheiat de consumator ar trebui să nu creeze obligații pentru acesta. Cu privire la acest aspect CJUE, în Hotărârea în cauza C-472/10/2012 a stabilit că art. 6 alin. (1) din Directivă, coroborat cu art. 7 trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilității ca constatarea nulității unei clauze abuzive să producă efecte față de toți consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleași condiții generale, inclusiv față de consumatorii care nu erau părți la procedura de încetare. În sfârșit, în cadrul aceleiași Hotărâri, CJUE afirmă că în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri (n.n. precum cea reglementată pentru asociațiile de consumatori), instanțele naționale sunt obligate, și în viitor, să stabilească din oficiu toate consecințele prevăzute de dreptul național care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză ă nu creeze obligații pentru consumatorii care au încheiat contractul cu respectivul vânzător sau furnizor.

Limitarea aplicabilității hotărârii instanței în cauzele colective inițiate de asociațiile de consumatori numai pentru contractele viitoare este, prin urmare, contrară jurisprudenței CJUE și incorectă.
În sfârșit, forma propusă a alin. (4) reprezintă o încălcare a acelorași articole 6 și 7 din Directivă, în special a art. 6, deoarece consumatorul poate solicita numai analiza caracterului abuziv al unor clauze, nu și anularea și eliminarea acestora din contract, fiind nevoit în acest fel, după parcurgerea procedurii în instanță, să parcurgă procedura administrativă prin intermediul ANPC, apoi iarăși în instanță.

Propunem păstrarea formei actuale a art. 12 din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

8. Articolul 13 va avea următorul cuprins:
”Art. 13 - (1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contractul dedus judecăţii dispune, după caz:
a) modificarea contractului dedus judecăţii, în sensul exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil, a clauzelor constatate ca fiind abuzive, dacă evaluarea naturii abuzive priveşte clauzele prevăzute la art.4 alin.(6);
b) anularea clauzelor abuzive, dacă evaluarea naturii abuzive priveşte orice alte clauze, în măsura în care contractul dedus judecăţii rămâne în fiinţă. Clauza constatată ca fiind abuzivă va înceta a mai produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
c) desfiinţarea acelui contract, în condiţiile art.7;
d) obligarea profesionistului să elimine respectivele clauze abuzive din toate contractele preformulate, pe care profesionistul urmează a le încheia cu consumatorii în activitatea sa viitoare;
e) aplicarea amenzii contravenţionale prevăzute la art. 16, în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată în temeiul art. 12 alin.(1).”

Analiză:
Curtea Europeană de Justiție a precizat în mai multe rânduri, de exemplu în Hotărârea din cauza C-243/08/2009, că ”instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest sens.” Acest lucru nu este reglementat expres în legislația română.

Măsura reglementată la alin.a) este inutilă deoarece nu asigură un grad de protecție adecvat consumatorilor. Mai mult, este contrară dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin (6) din Legea 193/2000. Aceste două reglementări stabilesc că nu sunt supuse controlului asupra caracterului abuziv clauzele care privesc definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, dacă acestea sunt clare și inteligibile. Per a contrario, rezultă că dacă asemenea clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, acestea ar trebui să poată fi supuse unei analize a caracterului abuziv. Prin urmare, soluția de a impune modificarea contractului în sensul redactării acestor clauze într-un limbaj clar și inteligibil este una contrară modului de reglementare a art. 4 alin. (2) din Directivă și art. 4 alin (6) din Legea 193/2000.

În ceea ce privește soluția găsită și reglementată la lit. b) din forma propunerii adoptată de Senat, respectiv stabilirea ca sancțiune pentru clauzele abuzive a nulității relative, aceasta reprezintă o încălcare a Directivei, așa cum a fost interpretată prin Hotărârea CJUE în cauza C-473/00. Nulitatea relativă poate fi invocată în fața instanței de judecată numai în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani conform art. 1249 din Noul Cod Civil.

Problema pusă în acest caz a fost discutată de CJUE în Hotărârea din cauza C-473/00, prin care s-a stabilit că Directiva 93/13/CEE se opune unei reglementări interne care interzice judecătorului național, la expirarea unui anumit termen, să se mai pronunțe, din oficiu sau la cererea consumatorului, asupra caracterului abuziv al unei anumite clauze. CJUE apreciază că instituirea unui termen în cadrul căruia se poate solicita instanței sau instanța poate aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze este contrară Directivei și este de natură a face extrem de dificilă aplicarea protecției pe care Directiva intenționează să o confere consumatorilor.

În aceste condiții, fiind necesară instituirea ca sancțiune pentru o clauză constatată ca fiind abuzivă a nulității absolute (care ar da prilejul și instanței să constate din oficiu, în sensul jurisprudenței CJUE - C-243/08/2009, caracterul abuziv al unei clauze), hotărârea instanței va trebui să aibă atât efecte retroactive, cât și pentru viitor, conform art. 1254 din Noul Cod Civil. Această explicație este valabilă și pentru art. 14 din forma propunerii de modificare adoptată de Senat.
Propunem păstrarea formei actuale a art. 12 din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

9. Articolul 14 va avea următorul cuprins:
”Art. 14 - Hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prezentei legi produc efecte numai pentru viitor.”

Analiză:
A se vedea explicațiile de la pct. 8 din analiză. În plus, o asemenea reglementare este contrară art. 6 și 7 din Directivă, din motivele expuse anterior la pct.7 al analizei.

Propunem păstrarea formei actuale a art. 12 din Legea 193/2000, reprezentând o transpunere conformă a Directivei 93/13/CEE.

 

-->

Proiecte

Centrul European al Consumatorilor din RomâniaFii un pacient activBugetul FamilieiTotul despre DAE

Parteneri Media

Antena 1Kanal DEva.ro | Internet la femininSanatatea BuzoianaComunicate de presaLion MentorTomis NewsGradinite BucurestiTatiCool

Facebook

Parteneri

ECC RomaniaComisia EuropeanaBEUCConsumer ChampionA.N.P.C.Uniunea EuropeanaParlamentul EuropeanGrupul Consultativ pentru servicii financiare nebancareTrusted.roSeoMark