Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor dintre Consumatori și Bănci – un serviciu public decredibilizat!

Până când se va decide cine va fi reprezentantul consumatorilor în Consiliul Centrului de Soluționare Alternativă a Litigiilor dintre Consumatori și Bănci, dezbaterea în jurul disputelor consumatori versus bănci va continua și se va amplifica, având în vedere și situația incertă creată, la sfârșitul acestui an, prin amânarea intrării în vigoare a Legii insolvenței persoanelor fizice, prin trimiterea la Curtea Constituțională de către guvern a legii privind conversia creditelor în franci elvețieni și prin decizia din 25 octombrie a Curții Constituționale a României referitoare la  neconstituționalitatea unora dintre prevederile Legii privind darea în plată.

Starea de supra-îndatorare prin credite bancare a populației României se datorează practicii sectorului financiar-bancar de a pune pe piață, cu precădere în perioada 2006-2008, a unor produse de creditare apte să producă un risc de hazard financiar asupra bugetului consumatorilor care au contractat astfel de produse de creditare, risc creat printr-o informare inadecvată a clienților la momentul acordării împrumuturilor și a unei protecții insuficiente a debitorilor în fața pericolelor asociate acestor contracte. Practic, față de gradul de educație financiară a consumatorului român, băncile dar și instituțiile financiare nebancare au vândut produse relativ sofisticate. De exemplu, unui contract de credit ipotecar i se mai asociază și un contract de asigurare a imobilului cu care se garantează creditul, plus o cedare (cesiune) a acestei asigurări către bancă. De asemenea, printre garanțiile aduse de către împrumutat mai poate figura și o poliță de asigurare de viață a titularului creditului (beneficiarul poliței fiind banca) sau poate exista în contract o clauză privind garantarea cu veniturile viitoare ale debitorului în favoarea creditorului.

Iar dacă aceste garanții sunt obișnuite, până la urmă, atunci când se accesează un credit pe o perioadă îndelungată, nu la fel de uzuale sunt acele clauze contractuale care prevăd formule de calcul netransparente pentru dobânda creditului, cu algoritmi de calcul care fac trimitere la diverși indici interni ai băncii și chiar cuprinderea în formula de calcul a unor indicatori complecși, care nu sunt meniți a fi folosiți în relația cu persoane care acționează pe piață ca simpli consumatori, iar nu ca și investitori.

Este cunoscut cazul unor bănci care, în formula de calcul a dobânzii variabile au, de exemplu, formule de genul: EURIBOR sau LIBOR  + marjă + CDS, unde CDS înseamnă ”credit default swap”. Numai că acest ”credit default swap”  este un instrument financiar derivat care are scopul de a transfera expunerea la riscul unor instrumente financiare între două părți contractante. Acest ”credit defalult swap” este similar unei asigurări, deoarece cumpărătorul de CDS plătește o primă de risc și primește o sumă de bani dacă se produce un anumit eveniment, așadar este un instrument financiar care are atât rol de protecție, dar oferă și posibilitatea de a specula cu privire la calitatea creditului unei entități emitente a unei obligațiuni. O probabilitate mai mare de a surveni un astfel de eveniment ar face CDS-ul mai valoros pentru cumpărător și mai puțin valoros pentru vânzător. Opusul se întâmplă dacă scade probabilitatea unui eveniment negativ.

Aceste instrumente se tranzacționează pe piețe specializate, însă, din toată această descriere nu reiese motivul pentru care un consumator trebuie să suporte costul unui astfel de instrument sofisticat într-un banal credit de consum! Cum poate, astfel, un consumator să aprecieze, la momentul încheierii unui contract de împrumut, care va fi întinderea obligațiilor sale și care va fi costul total pe care-l va achita atunci când perioada contractuală s-a terminat, de vreme ce el nu deține informații de bază cu privire la riscul asociat unui contract de credit într-o monedă străină, cu atât mai puțin la evoluția CDS-ului sau al modului de tranzacționare a unui astfel de instrument?! La această întrebare nu puteau răspunde cu acuratețe nici ofițerii de credit care interacționau cu clienții și-i sfătuiau în alegerea unui anumit tip de credit în perioada de expansiune a creditării din 2006-2008, dar nici autoritățile în măsură să verifice și să reglementeze activitatea de creditare a populației de către bănci.

„Marea masă a consumatorilor supra îndatorați la bănci, în momentul de față, plătesc, în afară de costul lipsei unei informări clare și corecte din partea băncilor la momentul încheierii contractului și un tribut greu față de conduita industriei bancare de a acorda credite dincolo de orice precauții privind gradul de îndatorare al consumatorului sau a capacității acestuia de rambursare, vizând doar atingerea unor cote cât mai mari de piață și neacordând atenție calității portofoliilor de clienți.” Monica Calu, Jurisconsult, Expert APC în dreptul consumului.

Mai mult decât atât, unele dintre bănci au folosit pentru încheierea și derularea contractelor practici aflate la limita ilegalității. Nu mă refer aici doar la metoda de a recomanda produse de creditare în valute care s-au apreciat ulterior semnificativ față de leu sau care, în mod tradițional, sunt monede de refugiu în fața riscurilor de tot felul. Nu este vorba doar despre modul în care au fost incluse în convențiile de împrumut clauze referitoare la obligația consumatorului de a achita băncii comision de risc sau comision de administrare și comision de acordare, toate calculate ca și procent din suma acordată consumatorilor și care, în fapt, reprezintă veritabile dobânzi ascunse și care pot duce la creșterea costului total al unui credit și cu 30-50%. Nu mă limitez în a aminti acele clauze din contracte care prevedeau includerea unor marje variabile în formula dobânzii fixe, formulele de calcul netransparente ale dobânzii și clauzele privind majorarea unilaterală a dobânzii sau a marjei, de către bancă, ori clauzele privind scadența anticipată sau comisionul de rambursare anticipată a unui credit, ci menționez și clauzele privind riscul valutar asumat de client. Dar, în anumite cazuri, este vorba, chiar în întregime, de contractele de credit care au fost puse pe piață de către unele dintre bănci și anume de creditele de nevoi personale garantate cu ipotecă.

Aceste produse de creditare nu se supun regulilor prevăzute de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și, evident, nici Normelor metodologice ale BNR de aplicare a acestei legi și nu intră nici sub incidența Legii 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, de vreme ce depășeau plafonul de 20.000 de euro, iar perioada de acordare este mai mare de 5-10 ani (cea prevăzută pentru un contract de nevoi personale). Astfel, prin folosirea acestui produs, creditorii au putut eluda obligația de a prezenta într-un mod clar și inteligibil pentru consumator a formulei de calcul a dobânzii anuale efective (DAE) împreună cu indicarea condițiilor în care poate fi modificată dobânda anuală efectivă și determinarea costului total al creditului la consumator (adică toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli). Iar acum, când consumatorii au început să suspecteze diverse abuzuri ale instituțiilor de credit, băncile se folosesc de diverse pretexte atunci când ajung în instanță în litigii cu privire la executarea unui astfel de contract, arătând că nu aveau niciuna dintre obligațiile prevăzute în legile enumerate mai sus, de a informa consumatorul cu privire la costurile sau întinderea obligațiilor pe care aceștia și le asumau la încheierea contractelor. Așadar, dacă privim numai la numărul foarte mare de litigii dintre consumatori și bănci aflate acum pe rolul instanțelor de judecată înțelegem că nu este posibil să fie vorba doar despre cazuri marginale sau doar despre situații singulare, ci ni se relevă amploarea acelor practici abuzive ale creditorilor care acum sunt expuși ca pe un poligon de tir unor încrucișări de cereri: eliminarea clauzelor abuzive și returnarea sumelor încasate ilegal, conversia la cursul istoric al unor credite acordate în valute mai mult sau mai puțin exotice sau cereri de dare în plată a bunurilor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Mai mult decât atât, este vorba chiar de cereri prin care consumatorii care au câștigat definitiv procese împotriva băncilor sunt nevoiți să ceară executarea silită a hotărârilor, deoarece băncile reclamate nu se supun de bună voie celor dispuse de instanță! Iar toate acestea nu sunt de natură să creeze o imagine bună industriei bancare, ci, din 2010 de când au pornit valuri de litigii inițiate de consumatori, s-a ajuns la un curent din ce în ce mai puternic de dispreț și de neîncredere față de bănci, față de credite și de bancheri. Ceea ce este destul de riscant pentru că această industrie funcționează având la bază și un capital imaterial numit „încredere”, cea care face ca un contract să ia ființă și să se deruleze fără incidente majore între părți. Să nu mai pun în discuție și faptul că acest val de nemulțumiri vine de la clasa medie din România, cea care în perioada de după izbucnirea crizei financiare globale, a recepționat cel mai dur șocul efectelor intrării economiei în recesiune. Practic, de la o lună la alta, aceste familii au văzut cum imobilele pentru care contractaseră creditele se devalorizau substanțial, în vreme ce ratele lor creșteau (în cazul celor împrumutați în valute), iar veniturile gospodăriilor se diminuau ori ca putere de cumpărare, ori datorită pierderii locurilor de muncă sau a reducerilor salariale, fiind sortite pauperizării. Însă, în același timp, clasa medie constituie și publicul căruia băncile se adresează atunci când își pun pe piață produsele, iar o relație tensionată sau dificilă cu un consumator se va reflecta cu siguranță și în cifra de afaceri a instituțiilor de credit.

Ar fi fost mult mai înțelept ca băncile să fi acceptat acele propuneri venite de la clienții lor de rezolvare amiabilă a situațiilor litigioase, mai ales că, la un moment dat, a devenit evident că băncile au abuzat de poziția lor de putere economică și informațională față de cei  împrumutați. În fața evidenței, ar fi fost un gest care le-ar fi salvat onoarea.

De la 1 octombrie 2013, de când au intrat în vigoare și articolele 12 și 13 ale Legii 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, articole prin care s-au transpus și în legislația națională prevederile Uniunii Europene referitoare la procesele în care se obțin hotărâri judecătorești cu efecte față de toți consumatorii care au încheiat acel tip de contract cu un anumit profesionist (așa-numitele efecte ”erga omnes”), practic, dacă o clauză este determinată ca fiind abuzivă într-un litigiu intentat unui profesionist de către Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor sau de către o asociație de consumatori, această clauză va trebui să fie eliminată automat, ca efect al unei singure hotărâri definitive, din toate contractele identice ale acelui comerciant. Este vorba despre hotărârile obținute prin ”acțiunile în încetare”.

Este un risc reputațional destul de mare pentru orice bancă dacă se obține împotriva sa o astfel de hotărâre și, deja, instanțele s-au pronunțat favorabil consumatorilor, chiar și nedefinitiv, în câteva dosare de acest gen. De aceea ar fi de dorit din partea băncilor o schimbare a abordării situațiilor potențial litigioase, dar și a conduitei acestora, față de consumatorii cărora le-au încălcat drepturile, pentru a nu se ajunge la inerentele inconveniente ale unei imagini știrbite, care însoțesc măsuri atât de radicale precum soluțiile judecătorești cu efect erga omnes.

Băncile date în judecată prevăd, acum, aceste tranșări judiciare ale litigiilor prin acțiuni în încetare a clauzelor abuzive din toate contractele de acel gen, ca fiind scenarii posibile și numai luând în calcul nenumăratele hotărâri definitive obținute de consumatori împotriva lor, prin procese individuale. Chiar dacă băncile iau în considerare aceste acțiuni în instanță și le includ în categoria riscurilor sistemice, prin eforturi financiare imense pentru a le contracara prin apărări costisitoare în instanță, ar fi mai ieftin și mai bine pentru imaginea lor să soluționeze alternativ conflictele înainte de astfel de acutizări.

Posibilitatea de a soluționa amiabil litigiile, în cadrul CSALB, a venit destul de târziu față de momentul în care s-au născut primele procese între consumatori și bănci, dar consumatorii din România au, acum, încă o cale de a evita sau de a diminua riscurile inerente unei proceduri purtate în fața instanțelor judecătorești, iar băncile au o șansă de a recupera încrederea pierdută. Altfel, poate că instanța de judecată va rămâne remediul pentru un contract dezechilibrat, dar nu și soluția pentru recâștigarea încrederii.

“Colegiul de coordonare al CSALB, în calitatea sa de organ colectiv de conducere, refuză să valideze un reprezentant al asociațiilor de consumatori, pe baza criteriilor menționate în regulamentul său de funcționare, în structura de conducere a acestei instituții pe motiv că legislația aplicabilă în prezent soluționării alternative a litigiilor nu-i oferă acest drept. Totodată, CSALB anunță în mod laconic că activitatea acestei instituții de interes public poate funcționa și fără reprezentantul asociațiilor de consumatori. O astfel de afirmație nu face decât să decredibilizeze acest serviciu public. Din păcate, actualul Colegiu de coordonare al CSALB nu a înțeles rolul pe care îl are în eficientizarea şi credibilizarea acestei instituții.” conf. univ. dr. Costel Stanciu, președinte APC.

-->

Proiecte

Centrul European al Consumatorilor din RomâniaFii un pacient activBugetul FamilieiTotul despre DAE

Parteneri Media

Antena 1Kanal DEva.ro | Internet la femininSanatatea BuzoianaComunicate de presaLion MentorTomis NewsGradinite BucurestiTatiCool

Facebook

Parteneri

ECC RomaniaComisia EuropeanaBEUCConsumer ChampionA.N.P.C.Uniunea EuropeanaParlamentul EuropeanGrupul Consultativ pentru servicii financiare nebancareTrusted.roSeoMark