Crăciunul - Tradiție și adaptare

Semnificația Crăciunului

Pentru lumea creștină, Crăciunul este ultima mare sărbătoare religioasă din an și, alături de sărbătoarea Paștilor, reprezintă cele două momente majore ale vieții lui Iisus Hristos, figura centrală a creștinismului. Crăciunul, serbat în fiecare an la 25 decembrie, semnifică nașterea lui Iisus de către Fecioara Maria (Maica Domnului).

Creștinismul a fost consacrat ca religie în emisfera nordică, unde luna decembrie este perioada de legare a unui ciclu sezonier de următorul, ziua solstițiului de iarnă (cea mai scurtă zi din an) fiind 21 (cel mai adesea) sau 22 decembrie. În toate culturile din zonele cu o curgere a timpului pe sezoane, momentele de reluare a ciclului sezonier au prilejuit ample manifestări culturale ale populațiilor din aceste spații. Îndeosebi solstițiul de iarnă a fost foarte încărcat de manifestări, dată fiind perioada mai lungă de repaus pentru activitățile de bază ale populațiilor, comparativ cu solstițiul de vară. Această perioadă a fost dedicată sărbătoririi zeităților timpului și locului, după tradiții sacre.

În lucrările de specialitate se arată că încă mult înainte de perioada creștină, în spațiul din jurul Carpaților era sărbătorit Crăciunul, presupus a fi ori un zeu foarte important pentru populațiile geto-dace, ori denominația sărbătorii din perioada solstițiului de iarnă. Atât de înrădăcinată era această tradiție, încât schimbările de credințe impuse de cucerirea romană au ținut seama de starea de fapt și au fixat sărbătorile lor de iarnă tot în perioada sărbătorii Crăciunului, prilej cu care au adăugat unele tradiții la cele locale. Mai târziu, consacrarea creștinismului a continuat să țină seama de puternica tradiție a Crăciunului, hotărând, după unele modificări în calendarul creștin, data nașterii lui Iisus în apropierea solstițiului de iarnă, într-un final chiar la 25 decembrie, dată la care fuseseră sărbătoriți și alți zei în antichitate. Acest fapt este evident și prin faptul că în lumea creștină denumirea Crăciunului este aceea de „Naștere“ (nașterea lui Iisus), pe când în limba română s-a menținut denumirea de Crăciun, nume vechi, precreștin. Denumirea a fost preluată, pentru sărbătoarea nașterii Domnului, și în limba maghiară (Karácsony, pron. Coraciun). Cu denumiri foarte asemănătoare se indică solstițiul de iarnă și în limbile cehă și slovacă (Kračún, pronunțat Craciun) dar și în limba rusă (pron. Korociun). Numeroși autori subliniază semnificația de creație, de început și de reluare a esenței sărbătorii de Crăciun.

O mulțime de tradiții sunt legate de sărbătoarea Crăciunului, atât de ordin material, cât și referitoare la viața spirituală individuală și de grup. Cele mai cunoscute în zilele noastre sunt legate de daruri, de moș Crăciun, de bradul de Crăciun, de colinde, de înnoirea vestimentară și, evident, de obiceiurile (tradițiile) alimentare.

Postul – marea așteptare a sărbătorii

Tradițiile alimentare sunt de departe cel mai mult și mai larg considerate de toată lumea. După un post de 40 de zile, riguros respectat în trecut de cei mai mulți, în care credincioșii ortodocși nu mâncau alimente de origine animală, ba chiar aveau zile de post negru, venea plăcerea așezării la masa de Crăciun, de pe care nu puteau lipsi preparatele din carne de porc, mândrie a bucătăriei românești: cârnați, slănină, șuncă, tobă, caltaboș, chișcă, piftie (răcituri), sarmale, friptură, rachiu, vin (băuturile îndeosebi „fierte“, înfierbântate și drese cu mirodenii și zahăr), dar și, cum altfel, cozonacii (la care se adaugă numeroase alte specialități de cofetărie-patiserie). Bunătățile din zilele Crăciunului sunt anunțate de câteva preparate de mare tradiție, cu doar o zi înainte: colacii și turtele (scutecele) Domnului care produc și generațiilor contemporane dulci nostalgii. Postul se încheie în ziua de Crăciun, după Liturghie, ori în seara de Ajun pentru colectivitățile din unele zone ale țării.

Rostul postirii înaintea unei mari sărbători are multe semnificații și efecte dezirabile deopotrivă pentru trup, ca și pentru suflet. Corpul celui ce postește echilibrat se curăță de toxine, se regenerează și se găsește pregătit pentru o receptare superioară a plăcerii bucatelor din ziua de sărbătoare. Pentru suflet, postul este o perioadă de gimnastică spirituală în care gândul negru este ținut departe, mintea își găsește rosturile și libertatea, curățindu-se de informația multă, inutilă și chiar dăunătoare, primenindu-ne pentru momentele bine ritmate ale sărbătorii. Acest antrenament periodic, fizic și spiritual, se constituie într-o alternativă valoroasă redescoperită mereu și mereu, de către fiecare generație, la noianul de înnoiri pe care tentațiile universului cotidian, pe de o parte, și natura umană curioasă și insațiabilă, pe de altă parte, le perpetuează.

De la confesiune la confesiune, postul poate avea un conținut destul de diferit, de la interzicerea consumului de produse de origine animală (ortodocși), la abținerea de la consumul de carne (catolici), până la interzicerea consumului oricărui aliment în timpul zilei (baptiși, tradiție apropiată de postul din credințele orientale), acestea fiind doar câteva din diferențele care se referă la post. La acestea se adaugă faptul că peștele și produsele de pescuit au un statut special, fiind considerate sau nu alimente prohibite, de la confesiune la confesiune, de la zonă la zonă și de la un secol la altul. Mai trebuie precizat că postul este regulă pentru maturi; oriunde și oricând au existat și există excepții pentru copii, persoane cu probleme de sănătate, bătrâni etc. Este cunoscut, de asemena, că postul înseamnă nu doar abținere de la mâncare, ci și de la o seamă de alte surse de plăcere, bine cunoscute de credincioși.

Tăierea porcului

Alegerea porcului ca sursă de preparare a bucatelor pentru sărbătoarea Crăciunului are o tradiție care vine din antichitate, iar creștinismul a preluat această tradiție. În lume, simbolul acestui animal este controversat: unele religii (iudaismul, islamismul) îl consideră impur și îl interzic de la consum; alte popoare au o reprezentare favorabilă a porcului (chinezii, vietnamezii etc.).   Nutriționiștii apreciază favorabil carnea de porc, arătând că: este sursă importantă de substanțe nutritive; conține proteine de calitate superioară; are un conținut important de fosfor, seleniu, zinc; se remarcă printr-un aport considerabil de vitamine din grupul B; prezintă un raport acizi grași polinesaturați / acizi grași saturați superior cărnii de vită și de oaie; asigură separarea lejeră a grăsimii de țesutul muscular. Generația mai nouă de medici nutriționiști reclamă reconsiderarea cărnii de porc, atât de negativ judecată în anii trecuți, subliniind un fapt remarcabil: porcul, fiind animal omnivor, este mult mai compatibil cu omul decât erbivorele, deci are o carne care este mai convenabilă corpului omenesc decât carnea de vită.

Apropierea sărbătorii Crăciunului presupune parcurgerea unor ritualuri menite să asigure deplina plăcere a sărbătorii, între care procurarea cărnii necesare pentru bucatele de pe masa de Crăciun. Lumea orașului a redus acest ritual la căutarea celor mai bune magazine și oferte de carne, încărcarea frigiderului sau chiar a congelatorului cu cantitățile de la ofertă, aproape în toate cazurile mult mai mai mari decât cele potrivite pentru un meniu îndestulat din zilele Crăciunului și prepararea după rețetele știute (de persoanele mai în vârstă) ori culese de pe Internet (de persoanele mai tinere).

După tradiție, tăierea porcului se face după reguli bine păstrate și respectate cu mult înainte de epoca frigiderului. Pentru a avea carne proaspătă, tăierea se făcea în preajma sărbătorii Crăciunului, la Ignat (20 decembrie) sau la Ajun (24 decembire). În unele cazuri, regula locului cerea ca tăierea porcului să se facă în chiar zilele Crăciunului, sau mai târziu, până la sau după Sf. Vasile (1 ianuarie), dar nu în zilele de luni ori vineri. O mulțime de tradiții, care de care mai frumoase și interesante, sunt legate de tăierea porcului, tradiții care, așa cum spun specialiștii, dovedesc originea magică și funcția sacrificială a actului sacrificării animalului pentru a îmbuna zeii și spiritele, pentru a le cere astfel sănătate și noroc. Operațiunile începeau în zori, bărbații respectau canoane de sacrificare, marcau locul sacrificării, pronunțau formule consacrate, recoltau secvențe de păr, sânge, carne și untură de la animalul sacrificat (aceste relicve erau folosite ca leacuri, mai ales dacă proveneau de la un porc negru tăiat în ziua de Ignat) etc.

Câtă diferență culturală este între aceste practici ancestrale și regulile care au urmărit, în anii trecuți, să aducă spirit european acolo unde tradițiile sunt respectate cu sfințenie! În numele respectului pentru animale, au fost propuse formule de asomare (amețire, desensibilizare) a animalului și se continuă eforturile de a diminua tradiția împingând-o spre practica ducerii animalului la un abator. De altfel, conaționali care s-au stabilit pe alte meridiane și încercând să reproducă acolo tradiția de acasă au avut dificultăți cu autoritățile, fiind chiar lipsiți de libertate pentru „cruzime“ față de animale.

După sacrificare, urmează tranșarea operativă, respectiv separarea principalelor articole care compun corpul animalului sacrificat: extragerea organelor, a stomacului, a vezicii urinare și a intestinelor, detașarea capului și a membrelor, separarea slăninei și a osânzei de carcasă, detașarea mușchilor și cărnii macre, extragerea coastelor și, eventual, a altor oase. Tot operativ trebuie golite și curățate intestinele (cele subțiri se întorc și se răzuie cu un cuțit de lemn, cele mari se freacă doar cu sare sau alte materiale), apoi se spală și se pregătesc pentru umplere.

Bucatele tradiționale de pe masa de Crăciun se prepară din carne de porc proaspătă, carne afumată și carne în untură. Frigul iernii favorizează păstrarea prospețimii cărnii câteva zile, dar pentru mai mult timp sunt necesare sărarea și uscarea. Carnea afumată și cea prăjită și păstrată în untură se păstrează bine într-un loc răcoros până vara. La fel, cârnații, șunca și slănima.        

Pentru păstrare, carnea şi slănina proaspăt tăiate şi fasonate se pun în butoaie și se acoperă abundent cu sare grunjoasă (în unele zone se practică ținerea în saramură). Sărarea uscată asigură cel mai bine calitatea slăninei și cărnii.

Afumarea se face în instalații speciale ori adaptate (butoaie scoase din uz) sau chiar în podurile caselor. Se practică afumarea rece (la max. 25 oC), afumarea caldă (la 30-35 oC) și afumarea fierbinte (peste 60 oC, care echivalează cu o prăjire în fum fierbinte). La afumare mai contează: cantitatea de fum, regimul de ventilare, durata afumării (dar și numărul alternanțelor afumare-aerisire) și calitatea fumului. În general, pentru preparatele de Crăciun se folosește fum din lemn (sau rumeguș) de fag, care dă un gust cu totul special și o culoare roz în secțiune; pentru situații speciale se mai folosește și fum de la alte specii lemnoase, mai puțin rășinoasele. Este total contraindicată folosirea fumului de la semifabricate din lemn! O afumare de slănină poate dura până la două săptămâni. Cărnurile și slănina se afumă rece și lent; cârnații și alte preparate se afumă la cald și pe o durată mai scurtă (de la câteva ore până la câteva zile).

Preparatele tradiționale de Crăciun

O primă etapă în preparea bucatelor de Crăciun este legată de prepararea cârnaților, care se fac chiar a doua zi, după ce intestinele și membranele necesare au stat cu sare și alte amestecuri măcar 24 de ore pentru pierderea mirosului specific. La tranșarea / împărțirea porcului se separă carnea pentru afumat (spinarea, costiţele, slănina, muşchiuleţii, jambonul, spata (umărul) de părțile din care se face piftia (picioarele şi capul) și carnea de tocat.

Carnea de tocat se scoate din părţile moi de la piept şi de la spate, de la capetele muşchiului, de la ceafă şi de la pulpă.

Carnea de porc şi cârnaţii în untură se prepară din carne (pulpă, spată) și cârnați de porc, în stare proaspătă sau puțin afumate și untură de porc, folosind condimente specifice (boabe de ienibahar, foi de dafin) și sare. Cunoscută larg sub denumirea de carne la garniţă (vas din tablă, emailat) este foarte bine apreciată de toate categoriile de consumatori, constituind un aliment minunat de care te poți bucura până vara târziu, servită atât ca atare, dar și înfierbântată la tigaie, alături de ouă, varză, fasole etc. Se prepară simplu: carnea și cârnații se taie în bucăți mari, apoi se adaugă numai carnea în untură fierbinte și se frige la foc mic până la două ore, cârnații adăugându-se după scoaterea cărnii și prăjindu-se doar o jumătate de oră. După așezarea în vas, se adaugă untura topită, se acoperă și se trece la rece pentru păstrare. La câteva săptămâni se recomandă reîncălzirea, pentru a preveni oxidarea (râncezirea).

Cârnații de carne se pregătesc din carne tocată de porc (tot mai mult se practică amestecarea cu carne de vită), slănină dată prin mașina de tocat și condimente (piper, boia, sare, dar și usturoi, cimbru, coriandru etc.); umplutura se trage în mațele subțiri. Cârnații se pun la uscat 1-2 zile, apoi la afumat. În unele zone se prepară și cârnați fără slănină, doar cu carne (dar și cu ceapă, cu orez, cu cartofi), care se fierb. Cârnații fierți se servesc reci, ca aperitiv, cei afumați se servesc calzi (la grătar, tigaie etc.), fie ca aperitiv cald, fie ca fel de mâncare cu garnitură și murături.

Cârnații de organe se pregătesc din organe (ficat, în principal), slănină, eventual și carne, slănină, ceapă, condimente; sunt și variante cu orez. Se fierb, se păstrează la rece și se servesc la micul dejun ori ca aperitiv rece. Una din cele mai cunoscute variante a cârnaților de ficateste leberul.

Cârnații cu sânge - sângerete se pregătesc din carne grasă și organe (ficat, plămâni, inimă, rinichi, șorici), sânge (raport circa 1:10), condimente și sare. Se fierb, se păstrează la rece și se servesc la aperitivul rece.

Caltaboșii sunt preparați în intestinul gros. Umplutura se compune din inimă și plămâni, fierte, puțină carne tocată, ceapă călită și condimente; se prepară caltaboși cu sânge, dar și fără sânge. Caltaboșii se servesc, de regulă, rumeniți în untură ori ulei, sau fierți și răciți. În unele părți ale țării se prepară caltaboși în care se pune și orez (dar și carne de la gușă), care se fierb și se servesc reci, ori se prăjesc la tavă și se servesc ca friptură cu garnitură.

Chișca este un preparat tradițional vechi tras în stomac de purcel, cu conținut din felii de carne de porc (feliile căptușesc în lung interiorul membranei), tocătură din carne și ficat fierte sumar amestecată cu slănină tăiată cubulețe și cu condimente, adăugată pe mijlocul stomacului. Se coase și se fierbe în apă condimentată timp de două ore, se scoate din apă, se răcește și se afumă. La masă, se servește rece, tăiată transversal în felii subțiri.

Jambonul este o specialitate transilvăneană, unde a juns din centrul Europei. Se prepară din piciorul (din față sau din spate) întreg, care se curăță de grăsime, se pune la zvântat la rece trei-patru zile, apoi se pune într-un vas de lemn, se freacă bine cu un amestec din sare, zahăr și silitră (azotat de potasiu; frăgezește, conservă și menține culoarea roșie a cărnii); după o săptămână, se acoperă cu o saramură, fiartă și puțin răcită, din aceeași compoziție. Carnea se ține sub o greutate și se întoarce des. După trei săptămâni se zvântă la rece și se afumă două-trei zile. Jambonul se servește ca aperitiv rece sau ca fel de mâncare cu garnitură.

Julfa, preparat care nu are legătură cu carnea de porc, este unul din preparatele foarte vechi din zona Moldovei, care se folosește pentru obținerea brânzei de julfă. Sămânța de cânepă se alege, se vântură, se curăță, se pisează, se cerne, se pune pe cuptorul cald să se prăjească ușor, se pune puțină apă caldă și se frământă cu dosul lingurii, apoi se pune mai multă apă caldă și se mestecă bine. Laptele (lichid alb - julfa) rezultat prin strecurare se pune la fiert și se culege precipitatul, numit brânza de julfă, care se mănâncă în post. Tradiția cere ca acest preparat să se pună între turtele („scutecele“) Domnului la Ajunul Crăciunului, care se sfințesc la Ajun și se dau și de pomană. Aceste turte sunt petice foarte subțiri de cocă nedospită coapte sumar.

Jumările de porc (jumeri sau jumere) sunt cea mai modestă parte a preparatelor de la tăierea porcului. La extragerea grăsimii de porc rezultă de fapt două produse: jumările şi untura. Grăsimea de porc se taie în cuburi cu latura de aproximativ 4 centimetri, se pune la foc într-un vas cu 1-2 căni de apă, pentru a preveni lipirea iniţială a bucăților de grăsime (apa se va evapora pe parcurs), se adaugă sare, se topește la foc mic aproximativ o oră, când jumările sunt rumenite şi plutesc în untura rezultată, apoi se scot jumările și se sărează. Jumările se consumă ca atare, ca aperitiv de iarnă, alături de alte preparate sau se pot folosi la rețeta de pogăcele.

Mușchii (mușchii mari, mușchiulețul) se fierb în apă fierbinte, sărată și condimentată; în partea a doua a fierberii se adaugă vin alb sec. Se scot și se usucă în curent de aer rece timp de o săptămână. Eventual se afumă câteva ore, pentru păstrare mai îndelungată. Se servesc ca aperitiv rece, împreună cu ouă prăjite, ouă ochiuri etc.

Pastrama se prepară din fâșii de carne macră frecate cu un amestec din sare, piper, cimbru, boia, usturoi, silitră, puse într-un vas emailat sau ceramic și păstrate sub presare timp de câteva zile la temperatura camerei (circa 20 oC), după care se afumă rece două-trei zile. Este un foarte bun aperitiv rece.

Piftia de porc (răciturile) reprezintă un preparat foarte apreciat la masa de Crăciun şi de Revelion, ca și la orice masă festivă tradițională. Cu toate că este un aperitiv notoriu, în unele părți ale țării (Oltenia de nord, de exemplu) este considerată fel de mâncare și se servește tradițional alături de sarmale, împreună cu turtă din mălai. Baza preparării piftiilor o constituie ciolanul cu șorici și picioarele (ultima terminație, cu unghii), care se fierb foarte molcom cu legume (ceapă, morcov) și condimente (foi de dafin, piper, sare) până se desprinde carnea de pe oase și lichidul devine lipicios. După tragerea de pe foc și răcirea ușoară, se adaugă usturoi pisat, se strecoară și se pune în vase, întâi carnea, apoi lichidul. Se servește din vas, ori răsturnată pe o farfurie, simplă ori cu hrean, smântână etc.

Sarmalele în foi de varză sunt nelipsite de la masa de Crăciun, dar și de la oricare altă sărbătoare tradițională. Se prepară din carne tocată ( tradițional – porc, mai recent - amestec vită şi porc), orez, ceapă călită, varză murată, grăsime, suc de roii (în unele zone nu este specific), condimente (piper, foi de dafin, cimbru, mărar), sare. Umplutura (carnea tocată, orezul spălat, ceapa călită, sucul de roșii etc.), puțin călită, se pune în foi de varză acră, desărate anterior circa o oră, se învelesc, se pun în vasul de fiert pe strat subțire de varză acră tocată, se zidesc compact și se pun la fiert domol până se înmoaie foaia de varză. Cele mai gustoase sarmale se fierb în vase ceramice, la cuptor, iar cunoscătorii știu că sarmale de neuitat sunt acelea care au fost fierte scurt măcar o dată în plus în ziua punerii la masă. Mai ales dacă printre sarmale au fost bine așezate felii de afumătură (slăninuță, costiță). Consumatorii contemporani servesc sarmalele cu smântână și, neapărat, ardei iute.

Slănina este una din cele mai sănătoase alimente pentru cine depune activitate fizică și are un metabolism integru. Are efecte benefice pentru numeroase neajunsuri de sănătate, fiind un adevărat aliment-medicament. Se prepară în variate feluri: crudă, fiartă, afumată sau tratată mixt (fiartă și afumată). Slănina crudă este slănina groasă, tăiată în fâșii înguste și lungi frecate copios (uscat, nu saramură!) cu sare grunjoasă amestecată cu salpetru (azotat de sodiu sau de potasiu; vezi silitra, la Jambon). Fâșiile se suprapun fără goluri într-un vas de lemn și se acoperă cu o greutate. După zece zile, bucățile se scot și se reașează, în cruce, acoperindu-le cu greutate, pentru încă zece zile. La final, se scot și se atârnă la loc uscat și rece. E tare bună la aperitiv, cu ceapă, usturoi, muștar etc. Slănina afumată se sărează pentru câteva (trei-patru) zile, se pune pentru o zi la zvântat, apoi se afumă la rece (max. 20 oC) alte câteva (trei-patru sau mai multe) zile. Slănina fiartă se sărează trei-patru zile, apoi se pune la fiert în apă condimentată (foi de dafin, piper, usturoi, coriandru, puțin oțet etc.) ori alt lichid (vin, zeamă de varză, chiar borș), la foc mic; se fierbe până se pătrunde (proba cu furculița). Se lasă la răcit în lichid, apoi se scoate și se păstrează la rece. Se poate condimenta cu boia de ardei, mujdei etc. O delicatesă! Slănina cu boia se poate prepara nefiartă: se ține la sare cu salpetru câteva zile, întoarsă mereu, apoi se șterge sarea și se trage prin boia de ardei (dulce sau în amestec dulce-iute) și se pune la fum câteva zile.

Șunca este un preparat foarte apreciat din carne de porc împănată cu grăsime. În urmă cu un secol însemna slănină fiartă cu mirodenii și afumată. Pentru preparare nu se îndepărtează șoriciul, bucata de carne se freacă cu sare, silitră și coriandru și se lasă la răcoare circa zece zile, întorcându-se la câteva zile. Se afumă timp de circa o săptămână. În varianta crudă (șuncă de Westphalia). se servește crudă, tăiată felii subțiri; în varianta fiartă (șuncă de Praga), se curăță cu un cuțit de fum, apoi se fierbe în apă fierbinte condimentată (ceapă, piper, foi de dafin) sau în zeamă de varză. După fierbere (testul furculiței) și răcire, se curăță de șorici. Se servește rece, feliată foarte subțire.

Toba este preparatul care are mare trecere nu doar la masa de Crăciun, ci în orice perioadă a anului, mai ales dacă e frig. Se prepară din capul porcului (care este principala sursă), ceafă, slănină, organe (ficat, inimă, rinichi), dar și limbă, urechi, picioare și șorici, bine condimentate și masate într-un stomac de porc. Capul, șoriciul și urechile se curăță bine, se spală și se fierb până se desprinde carnea de pe os și lichidul este lipicios; carnea, slănina și organele se fierb separat. După ce au fiert bine, toată carnea desprinsă de pe oase, slănina, urechile etc. se taie bucăți mari, se condimentează (sare, foi de dafin, piper, usturoi) și se omogenizează cu lichid strecurat de la fiertul căpățînii și picioarelor. Stomacul, curățat, frecat, spălat și umplut se leagă / coase la capete și se fierbe în lichidul cald de la fierberea cărnii (nu cel de la fierberea organelor), cu condimente, circa două ore. Se pune apoi la presat circa trei zile și, eventual, la afumat. Este un aperitiv rece deosebit. Pentru umplutura variantei tobă cu sânge se folosește cam 0,5 l sânge, dar și ceapă călită în untură și orez aproape fiert, iar în supa de fierbere a cărnii se pune morcov, ceapă și foi de dafin. La varianta tobă cu aspic se folosește carne slabă, slănină, șorici, picioare și limbă întreagă (care rămâne pe mijlocul umpluturii), golurile se umplu cu zeama (aspicul) în care a fiert carnea (testul degetelor), iar ca membrană se poate folosi și vezica porcului.

Oferta comerțului

Tot mai atent la oportunitățile de afaceri, comerțul alimentar aduce în atenția celor care din variate motive nu se încumetă la a intra în campania plăcută dar solicitantă a preparatelor pentru masa de Crăciun oferte tentante de cumpărare a unor produse tradiționale sau chiar a unor pachete pentru mese cu oaspeți numeroși.

Analiștii pieței de profil remarcă o diversificare a ofertelor pentru o gamă largă de posibilități și situații, în care se atrage atenția asupra unor avantaje la modă („atât produse tradiționale, cât și bucătărie internațională“) ori care au menirea să liniștească spirite stresate de teme alarmiste - conservanți, toxine etc. („toba lui Ignat, ... fără conservanți, fără nitrați“).

Cele mai multe oferte abia dacă mai conțin câteva poziții de preparate tradiționale românești, tendința evidentă fiind aceea de a aduce la masa de Crăciun produse clamate ca fiind „sănătoase“, adică hipocalorice, cu conținut redus de glucide, de lipide, de colesterol, dar bogate în acizi omega și așa mai departe. Regăsim aperitive din legume (pastă de conopidă, salată de vinete), feluri de mâncare avangardiste (rață caramelizată), deserturi estivale (prăjitură cu vișine).

Un pachet de preparate tradiționale pentru masa de Crăciun, pentru 6-8 persoane, ajunge la circa 600 de lei, ceea ce nu înseamnă foarte mult dacă am compara cu prețul alimentelor cumpărate și al efortului necesar pentru preparare; prețul este chiar foarte bun dacă am compara cu prețul unei mese de Crăciun la restaurant, care se situează undeva la circa 200 lei/persoană. Pentru versiuni mai modeste se oferă și pachete la prețuri mai mici, la care se subliniază marele avantaj al „efortului zero“.

Consumatorul contemporan are de unde alege. Problema care apare este legată de satisfacția pe care o simte consumatorul în fața acestei oferte, satisfacție care este neapărat legată de orizontul dorințelor sale. Este firesc să fie o diferență de satisfacție între cei care știu tradiția Crăciunului și au așteptări în această privință, și cei care nu au acest orizont format, orientându-se aproape exclusiv după mesajul promoțional dominant. Așa încât nu este de mirare că și oferta de „ciorbă de lobodă“ pentru masa de Crăciun își poate avea cererea sa.

 Masa de Crăciun

În România, tradiția încă mai animă major gândul majorității pentru reunirea în jurul mesei de Crăciun, unde masa cu toată familia mai reprezintă un ceva mai simplu de trăit decât de explicat.

Ideea reunirii familiei la Crăciun este, din fericire, o temă perenă în toată lumea creștină; tot din fericire, ideea de reunire a familiei la evenimente importante pentru colectivitate este cel puțin la fel de vie și pentru alte categorii de credincioși, popoare, populații etc.

Cu privire la tema mesei la astfel de întâlniri, așa cum preparatele din carnea de porc sunt o dominantă la cei mai mulți creștini din România, în alte zone culturale, chiar din apropiere, tradiția a consacrat peștele, mielul, curcanul, gâsca, rața etc.

Globalismul a avut contribuția sa în ultimele două-trei decenii în împestrițarea tradițiilor din toate țările: migrația mondială a determinat fireștile difuzii culturale, care, într-o primă fază evidențiază un exces de varietate, dar pe termen lung sunt de așteptat fenomene de consonanță, uniformizări, alinieri, măcar parțiale. O dovadă în acest sens o prezintă generalizarea aproape încheiată a tradiției curcanului la masa de Crăciun în statele foste colonii britanice; în România, interesul masiv pentru carnea de curcan manifest în urmă cu circa un deceniu a mai fost estompat doar de zvonistica referitoare la excesul de hormoni din carnea păsărilor de fermă industrială.

Capcanele Crăciunului – prevenție și măsură

Frumoasele tradiții de Crăciun au însă și latura lor mai puțin văzută, mai exact o latură văzută, știută, dar desconsiderată aproape voit, dacă nu chiar temerar („o dată e Crăciunul!“).

Este vorba de riscurile pe care le comportă repriza de abuz alimentar pentru cei ce au probleme de sănătate, abuz care este o adevărată tradiție, cu care nu avem motive să ne mândrim. Nu suntem singurii în această situație, dar acest fapt nu trebuie să ne dea satisfacții. Studii recente arată că britanicii ar fi cei care se ospătează cu cel mai mare număr de calorii la masa de Crăciun, circa 7000 kcal, adică de peste trei ori rația medie zilnică a unui adult obișnuit. La polul opus au fost plasați consumatorii francezi, grație unui meniu care abundă în mâncăruri neprocesate, deși au fost identificate 13 tipuri de desert, între care multe fructe.

Unii autori, dar și opiniile exprimate în mediile de comunicare virtuală arată că și consumatorii români fac la masa de Crăciun demonstrații de forță, deseori urmate de apeluri la serviciile medicale de urgență.

În acest sens este ilustrativ să observăm că serviciile de asigurări medicale din țară remarcă faptul că la început de an se intensifică cererile de despăgubiri pentru servicii medicale de spitalizare, fenomen legat de alimentația din perioada sărbătorilor de iarnă.

Merită, deci, să reținem opiniile mai mult decât pertinente ale specialiștilor, care apreciază că sărbătoarea de Crăciun este un bun prilej de a mânca bine și a te bucura de mâncare, motiv pentru care oamenii să se orienteze către mâncăruri sănătoase pentru familiile lor.
Pe această linie, un sumar de informații și sugestii menite să protejeze de indigestii și surprize neplăcute la mesele de Crăciun este prezentat în continuare.

Cu minimum trei zile înainte de masa Crăciunului este indicat să ne cruțăm alimentar, renunțând la preparate grele (mezeluri, fast-food) pentru a face față preparatelor grele de la masa sărbătorească; mai potrivită ar fi chiar o perioadă de o săptămână de lejeritate gastronomică înainte de sărbători. O cură de fructe, legume și verdețuri este foarte benefică.

Cumpărarea unor cantități mari de alimente la ofertele de sărbători este mai păguboasă decât cumpărarea la prețurile normale a unor cantități strict necesare de alimente proaspete. Fiți atenți la semnele de prospețime ale alimentelor sensibile, îndeosebi pește și carne. De asemenea, trebuie manifestată grijă sporită la calitatea mezelurilor și preparatelor din carne, care pot fi produse din carne învechită.

Asocierile greșite de preparate sunt adesea motiv de disconfort gastric, neexistând decât reguli aproximative, care nu sunt valabile pentru toată lumea. O regulă însă dă satisfacție oricui: consumarea felurilor pe rând, cu pauze de minimum 30 de minute între feluri. Mai sever operează această regulă în cazul băuturilor: nu este bine să se amestece băuturi și nici să se bea pe nemâncate. Chiar și cei slabi la băutură, vor rezista dacă beau după mâncare și cu măsură.

O regulă de aur ar trebui respectată în zilele cu mese copioase: la cel mult o oră, să se facă o plimbare de câteva minute sau exercițiu fizic, bunăoară să se danseze.

Apa este un prieten de nădejde la mesele copioase: chiar și vinurile ar trebui băute alternativ cu apă. De asemenea, nici apa nu e folositoare înainte de mâncare. Alte lichide (băuturi răcoritoare etc.) nu suplinesc apa.

În lupta cu starea grea de după mâncare și băutură multă se apelează la prieteni fideli: ciorbe și supe acrite cu borș sau zeamă de varză, dar și borș și zeamă de varză ca atare, iaurt și alte lactate acide nu prea grase.
I.Schileru

 

Autor: Prof. Univ. Dr. Ion Schileru – Departamentul de Business,

Științele Consumatorului și Managementul Calității, ASE București.

 

-->

Proiecte

Centrul European al Consumatorilor din RomâniaFii un pacient activBugetul FamilieiTotul despre DAE

Parteneri Media

Antena 1Kanal DEva.ro | Internet la femininSanatatea BuzoianaComunicate de presaLion MentorTomis NewsGradinite BucurestiTatiCool

Facebook

Parteneri

ECC RomaniaComisia EuropeanaBEUCConsumer ChampionA.N.P.C.Uniunea EuropeanaParlamentul EuropeanGrupul Consultativ pentru servicii financiare nebancareTrusted.roSeoMarkFundația Mâine va fi mai bine