Joi, 18 Iulie 2019

CONSUMĂM PREA MULT?

Dr. Ec. Emil Bojin

Urmărind, de aproape 30 de ani, mişcarea care promovează interesele consumatorilor, am observat cum în ultimii ani se desfăşoară o constantă campanie împotriva consumului – şi a consumatorilor, pe cale de consecinţă.

Exemplele nu lipsesc. Să începem cu vârful bisericii catolice, care combate frecvent ceea ce consideră un rău al societăţii moderne, şi anume „consumerismul”. Aceasta ar însemna că oamenii consumă doar de dragul consumului, ei îşi doresc tot mai mult, şi pentru că pot, o şi fac. Consumul devine astfel sinonim cu lăcomia, (gastrimargia în termeni teologici) sau cu goana după plăceri. Consumatorul ar fi incitat de producătorii care fac eforturi să-şi vândă marfa, folosindu-se de felurite tehnici de marketing sau de publicitate. Am ajunge astfel să cumpărăm obiecte de care nu avem nevoie, hipnotizaţi fiind de reclame sau de culoarea ambalajului. De altfel, au trecut câteva zeci de ani de când Galbraith publica „The Affluent Society”, unde susţinea că "pe măsură ce omul este mai departe de necesităţile sale fizice, cu atât mai mult el este deschis spre mijloacele de persuasiune", care îl pot face să cumpere ceea ce a decis industria să producă. Galbraith evidenţia cu precădere (şi cu plăcere) situaţiile în care economia de piaţă nu respecta un model ideal; el o făcea analizând situaţia consumatorului, care nu ar mai şti să rămână cu capul pe umeri în faţa abundenţei ofertei, susţinută de o reclamă persistentă.

De altfel, un rău adesea menţionat al lumii de azi ar fi „societatea de consum”, o societate în care oamenii cumpără fără să aibă nevoie şi aruncă bunurile aproape neatinse, pentru a putea astfel ajunge la un alt produs, mai modern, mai la modă. În această societate se produce doar de dragul profitului, însuşit de stăpânii marilor corporaţii, care nu pot lăsa la jocul întâmplării preferinţele consumatorilor. Ei sunt analizaţi de economişti, psihologi, sociologi şi alţii, pentru a găsi mijloacele de a-i determina să cumpere ce s-a produs. Aşadar trebuie să înţelegem că consumatorii nu cumpără în urma propriilor decizii, ci se comportă ca un fel de animale dresate, mânaţi de reflexe câştigate prin experimente pavloviene. Dar câtă vreme suntem informaţi anual despre milioanele de oameni care suferă de inaniţie în ţări africane sau asiatice, această perspectivă ar trebui corectată.

Pe o linie apropiată se situează economiştii care declară că studiază „economia comportamentală”, care concluzionează că individul nu este nici pe departe un „homo economicus”, adică un ins care caută cea mai avantajoasă alegere; nu, oamenii ar fi mânaţi de pofte ireprimabile, încât plătesc mai mult dacă obţin mai repede bunul dorit (un exemplu l-a dat chiar un profesor de la Berkeley, invitat la Bruxelles: un narcoman care-şi caută doza de drog). Consumul ar fi astfel perturbat, iar soluţia nu este alta decât dirijarea consumului de către mâna grijulie a statului şi a pricepuţilor săi inspectori.

Să continuăm exemplificarea privind lupta împotriva consumului făcând referinţă la „Ora Pământului”, mişcare ecologistă care solicită consumatorilor să nu folosească curentul electric timp de o oră, în ultima sâmbătă din luna martie, beneficiarul fiind astfel Pământul, care ar suferi de pe urma dioxidului de carbon generat de centralele producătoare de energie electrică.

De altfel, chemarea la reducerea consumului a tot felul de bunuri şi resurse este prezentă în numeroase luări de poziţie: alimentaţia cu carne este blamată nu doar de iubitorii de animale, ci mai ales de aceeaşi mişcare ecologistă, care, pornind de la convingerea că dioxidul de carbon dăunează climei, apreciază că animalele din ferme emană prea mari cantităţi din acest gaz. Cum oare acesta, care reprezintă doar 0,04% din atmosferă, schimbă totuşi clima, rămâne încă de demonstrat. Poate ar fi mai înţelept să ne gândim la faptul că activitatea solară, cu feluritele ei evoluţii, să determine covârşitor schimbările climatice; deocamdată, se pare că domină modelul în care Soarele este o sursă de energie absolut identică în timp, singura modificare fiind emisiile de dioxid de carbon.

În acelaşi context, un raport ONU susţine că a consuma carne roşie este calea sigură spre cancer.

Tot „amprenta de carbon”, definită ca sumă a emisiilor de CO2 generate de activitatea unei persoane, este motivul pentru care se pledează pentru renunţarea la transportul cu avionul, ca să nu mai vorbim de automobile. În acest spirit, guvernul francez a introdus recent o taxă pe biletele de avion, plătită evident de consumatori. Acest lucru, după ce acelaşi guvern, când a introdus o taxă pe carburanţi, s-a găsit în faţa unei violente reacţii populare, denumită „vestele galbene”. De altfel, s-a ajuns până acolo încât compania de aviaţie KLM recomandă pasagerilor săi să zboare mai puţin: ea îşi întreabă clienţii dacă „chiar trebuie să se vadă faţă către faţă” cu persoanele de la destinaţie, sau le propune să folosească trenul, care este un vehicul mai „sustenabil”. Poate nu este întâmplătoare această ciudată decizie, dacă ne gândim că statul francez şi cel olandez deţin importante procente în capitalul companiei KLM; dacă veniturile acesteia se vor diminua, este de aşteptat ca să fie compensate prin injecţii de capital provenit din impozitele contribuabililor, plătite fie că zboară, fie că nu zboară cu avionul.

Cum se împacă acest mesaj privind dioxidul de carbon adresat şcolarilor de recentele greve ale elevilor pentru „salvarea planetei”, cu lecţia privind circuitul acestuia în natură, în care plantele absorb acest gaz şi emană oxigen, rămâne un alt punct de demonstrat. O întâmplare personală poate fi edificatoare: cu câţiva ani în urmă am participat la un atelier de lucru, organizat de Biroul European al Uniunilor de Consumatori, privind circulaţia urbană, fiind interesat să aflu variante de soluţii pentru fluidizarea traficului în Bucureşti. Însă o soluţie propusă de două tinere finlandeze era utopică şi dictatorială: „ban the cars”, să interzicem automobilele. Tipul acesta de „soluţii” este însă în plină implementare: Marea Britanie îşi propune să elimine fumatul până în anul 2040, iar Comitetul pentru Schimbările Climatice din cadrul Parlamentului britanic cere să se elimine complet gazele de seră până în 2050. Pentru aceasta: căldura în case nu va trece de 19^oC, boilerele cu gaz vor fi interzise, consumul de carne se va restricţiona, traficul aerian se va diminua. Cu o zi înainte, Guvernul anunţase că va interzice vânzarea de maşini pe benzină sau motorină începând cu 2030.

Comisia Europeană nu a ratat să-şi însuşească agenda luptei contra consumului şi promovează „economia circulară”, unde reparăm sau împrumutăm bunurile, în loc să le cumpărăm. Vechiul model era „economia lineară”, descrisă ca fiind cea în care se produce, se consumă şi se aruncă deşeuri. Acum trebuie închise fabricile şi deschise mai multe ateliere de reparaţii, resursele naturale fiind astfel păstrate pentru generaţiile viitoare. Dar ce resurse naturale se află oare în imensul teritoriu al Siberiei sau al Nordului canadian, nimeni nu ştie încă. Tot în clădirile Comisiei Europene se văd afişe care cer utilizatorilor spaţiilor sanitare să facă economie de apă; de altfel, robinetele sunt reglate astfel încât să aibă un debit modest. Şi revista britanică The Economist consideră că apa este o resursă care trebuie economisită, cum citim într-un număr recent.

Vorbind despre resursele naturale, să nu uităm nicidecum combustibilii fosili, în primul rând petrolul; acesta se află de câteva decenii în centrul atacului, de la celebra organizaţie Greenpeace, până la numeroşi parlamentari din felurite ţări. Petrolul trebuie eliminat din consum şi înlocuit cu energia verde, obţinută din surse alternative, precum energia eoliană sau solară. Deocamdată constatăm că nu cunoaştem o alternativă pentru a fabrica masele plastice (atât de prezente în viaţa cotidiană, dar la fel de blamate), pentru că ele nu înseamnă doar buteliile de cola, ci şi protezele dentare sau medicamentele. Restrângerea consumului de combustibili fosili a fost solicitată şi în cazul noilor tehnici care extrag astfel de resurse din şisturi bituminoase: Marea Britanie le-a interzis, la fel ca vasluienii. Este interesant de amintit, în acest context, că o serie de organizaţii de consumatori din ţările nordice sunt preocupate de „finanţele sustenabile”, cu alte cuvinte de modul cum băncile folosesc depozitele consumatorilor: nu cumva au investit în afaceri cu petrol, o resursă nesustenabilă? Horribile dictu! Pe de altă parte, sursele de energie alternativă sunt departe de a asigura un consum continuu şi stabil, pentru că nu ştim cum să înmagazinăm energia eoliană. Deocamdată, singurii care câştigă din funcţionarea acestor turbine eoliene sunt proprietarii acestora, dar nu din preţul curentului electric vândut consumatorilor, ci din subvenţiile guvernamentale. Or, nu trebuie demonstrat că un guvern nu produce nici un ban, el doar gestionează impozitele colectate de la cetăţeni, care în acest caz finanţează, majoritatea fără să ştie, o serie de firme private.

Pe lângă petrol, se duce o constantă luptă împotriva supermarketurilor. Ele sunt diabolizate ori din partea micilor producători care, cel puţin în România, sunt surprinşi că afle că trebuie să plătească pentru ca marfa lor să ajungă pe rafturile acestor mari suprafeţe comerciale, ori din partea micilor comercianţi, care fac un intens lobby pe lângă parlamentari sau Guvern pentru închiderea acestor mari magazine pe durata week-end-ului, cel puţin, în speranţa că micile prăvălii de cartier vor face vânzări mari, consumatorii trebuind să cumpere de la ei, acceptând totodată şi preţurile mai mari ale acestor magazine „de la colţ”. Trebuie adăugat şi faptul că vedem adesea, mai ales la orele dimineţii, cumpărători care împing cărucioarele din supermarketuri încărcate până la refuz cu acelaşi tip de produse – 50 de baxuri de apă, sau 100 de pachete de unt – care nu sunt alţii decât micii patroni care îşi fac aprovizionarea direct din comerţul de detaliu, şi nu de la en gross, cum ar fi normal.

La fel de diabolizate sunt restaurantele de tip „fast food”, frecventate mai ales de tineri. Aici presa informează despre tot felul de mărunte jivine care n-au ce căuta acolo, aici nutriţioniştii denunţă conţinutul mare în grăsimi al meniurilor, aici este prea mult sare sau prea mult zahăr.

Şi pentru că am amintit de zahăr, să constatăm că, de la o vreme, este şi acesta un produs declarat nociv pentru organism, mai ales în ţările puternic dezvoltate, unde se văd prea des persoane obeze. Reducerea consumului de zahăr este recomandată de tot felul de instituţii, organizaţii şi autorităţi, se impun taxe suplimentare băuturilor dulci. Ce deosebire între ziua de azi şi anii ’80 ai regimului ceauşist, care ne repartiza o raţie de câte un kilogram pe lună…

Rămânând în zona „food”, cum se zice azi la produsele alimentare, vedem cum se desfăşoară, de câţiva ani, o campanie împotriva „risipei alimentare”; aflăm că „românii aruncă anual atâtea kilograme de alimente”, că ei cumpără prea mult faţă de cât consumă, ca să nu mai vorbim de restaurante sau de supermarketuri. Mâncăm prea mult şi devenim obezi, susţin activiştii, pe care i-am trimite prin sate în căutare de persoane obeze printre ţăranii noştri, uitaţi mai de toată lumea, dar admonestaţi adesea pentru preţurile din piaţă.

Un nou produs a fost adăugat zilele acestea pe lista celor de care ar fi mai bine să ne lipsim: aparatele de aer condiţionat. Ele sunt prezentate de New York Times ca nefiind necesare, ele contribuie la încălzirea planetei, ele sunt „opresive, rele, mizerabile şi … sexiste”.

O ştire proaspătă ne informează că la festivalul din Glastonbury (Anglia) din 2019, cântăreaţa Killie Minogue şi alţii au pledat pentru purtarea hainelor cumpărate de la magazinele de tip „second hand”. De altfel, vedetele se întreg în a se afişa cu haine rupte, începând cu pantalonii blue jeans, modă preluată imediat de generaţia tânără. Culmea ironiei este însă că aceşti pantaloni sunt cumpăraţi gata rupţi din magazine de marcă…

Mesajul cel mai radical adresat consumatorilor l-a enunţat, într-o conferinţă internaţională organizată de asociaţia portugheză a consumatorilor, în octombrie 2018, preşedintele uniunii europene a organizaţiilor ecologiste: „consumatori, nu cumpăraţi!”

Pledoariile pentru reducerea consumului cheamă, în fond, la renunţarea la creşterea economică; ele reiau astfel apelul lansat prin 1972 de grupul aşa-numit „Clubul de la Roma”, privind „limitele creşterii” (deşi atunci era vorbe de resurse care nu ajung pentru întreaga populaţie a globului, nu de grija pentru planetă). Creşterea economică este văzută cu suspiciune şi în România, unde este afirmată convingerea că o creştere bazată pe consum este greşită, dar rareori se arată adevărata cauză, şi anume că producătorii noştri nu reuşesc să ofere ceea ce caută consumatorii, aceştia cumpărând produse din import.

Aşadar, poziţia consumatorilor nu arată deloc bine. Duse sunt timpurile când preşedintele Kennedy îşi inaugura mandatul cu un discurs centrat pe problemele întâmpinate de consumatori! Duse sunt timpurile când Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite adopta Principiile Directoare privind Protecţia Consumatorilor!

Ce putem face? Asociaţiile de consumatori să-şi vadă de treabă, să-i ajute pe oameni să-şi dobândească drepturile, să obţină despăbugire, să studieze piaţa şi să-i informeze, să lupte pe lângă autorităţi pentru promovarea intereselor consumatorilor. Iar autorităţile să plece mai puţin urechea la mesajele alarmiste vehiculate cu atâta intensitate de presă.