Povara nesfârşită a creditelor în franci elveţieni
„Ați citit contractul anterior semnării? Cât timp?”
„Recunoașteți că la semnarea convenției de credit erați mulțumit/ă de condițiile agreate cu banca?”
„Ați avut cunoștință, la încheierea contractului, de valoarea ratelor pe care trebuia sa le achitați pentru creditul acordat ? Ați fost mulțumit/ă cu aceste rate ?”
„Ați înțeles ceea ce ați semnat?”
Acestea sunt printre întrebările regăsite în interogatoriile în instanță adresate consumatorilor cu credite în franci elvețieni, care și-au luat inima în dinți și au ales această cale pentru a ieși din blocajul financiar în care s-au aflat la doar câțiva ani după contractarea unui împrumut în această valută.
Există un număr semnificativ de cazuri în care debitorii care au accesat aceste credite au plătit aproape în întregime cât reprezenta suma inițială în lei a împrumutului luat în franci elvețieni, dar, din cauza aprecierii consistente a acestei valute de refugiu, soldul transformat în lei nu a scăzut prea mult în graficul de rambursare.
Cum a fost posibil?
În România, creditarea în franci elvețieni a populației fost introdusă spre finalul anului 2005 de OTP Bank, care includea în oferta de finanțare destinată persoanelor fizice un produs de creditare în această monedă. Un an mai târziu, creditarea în franci luase avânt în rândul băncilor de pe piața românească, credite în franci fiind acordate de bănci precum Volksbank (care a avut cel mai mare portofoliu), Piraeus Bank, Bancpost, Raiffeisen Bank și Banca Românească.
În lupta pentru a atrage clienți și a câștiga cotă de piață, băncile au renunțat la orice prudență și în nici un caz nu s-au gândit la riscurile transferate către clienții debitori. De exemplu, în această competiție, în doar doi ani,Volksbank urma să ajungă pe poziția a treia în topul celor mai mari bănci din România după nivelul activelor și avea, la acea vreme, faima de bancă specializată în creditarea imobiliară.
Până la finalul anului 2008, lucrurile păreau a merge de minune: consumatorii cereau, iar băncile ofereau credite pe măsura dorințelor lor. Ceea ce nu era tocmai adecvată era metoda de evaluare a clienților, a proprietăților puse garanție la acordarea împrumuturilor și a bunurilor imobile achiziționate cu creditele obținute. Și, desigur, nici nu se putea vorbi de o educație financiară deosebită a consumatorilor, fără a menționa că niciunde în reclamele băncilor nu erau pomenite ceva detalii despre riscurile supra îndatorării sau a valorizării unei monede atât de … sigure, precum francul elvețian.
Pe neașteptate, însă, în 2009, când criza financiară începuse să se arate și în țara noastră, condițiile economice se schimbă, leul începe să se deprecieze accentuat, activitatea firmelor stagnează sau scade, sunt introduse măsurile de austeritate cu tăieri de salarii și disponibilizări, iar băncile, în special cele care intraseră în jocul creditării în franci elvețieni, încep să înregistreze dificultăți la încasarea ratelor de la clienți, iar clauzele dezavantajoase, neclare și sau abuzive din contractele de împrumut încep să-și arate efectele. Rezultatul? Băncile și creditorii, dar și autoritățile și diverse instituții publice din domeniul financiar-bancar încep să-şi piardă încet-încet credibilitatea în rândul consumatorilor români.
Povara generată de creditele în franci a crescut gradual asupra celor care au făcut împrumuturi în această valută și s-a acutizat, pe măsură ce continua aprecierea monedei elvețiene. Cu cât francul elvețian devenea mai puternic pe piețele internaționale, cu atât creșteau și ratele lunare ale românilor, forțându-i să scoată din ce în ce mai mulți lei din buzunar pentru a acoperi rata la bancă. Și cu atât nemulțumirea în rândul clienților creștea, la fel și tensiunile dintre consumatori și bănci.
Retrospectiv privind, este de remarcat faptul că Fondul Monetar Internațional a informat în timp util băncile cu privire la evaluarea iminentă a francului elvețian.Trebuie amintit și că, în 2010, atunci când efectele crizei financiare globale se amplificau în Uniunea Europeană și autoritățile europene, împreună cu Banca Centrală Europeană, încercau să le contracareze și să găsească soluții de preîntâmpinare a unor situații similare viitoare, au fost puse bazele Comitetului European pentru Risc Sistemic și apoi au fost constituite Autoritățile Europene de Supraveghere Financiară.
De altfel, în Recomandarea ESRB/2011/1 din 21 septembrie 2011 a Comitetului European pentru Risc Sistemic, expresis verbis este menționat că (!) "În unele state membre ale Uniunii s-a constatat o creștere a acordării de împrumuturi în valută străină debitorilor care nu au acoperire pentru riscul valutar". Între acești debitori se înscriau, firesc, și consumatorii, persoanele fizice adică, cu credite în valută. Urma apoi o serie de recomandări pentru contracararea riscurilor, dar în 2011 au venit prea târziu și/ sau riscurile și recomandările nu au fost luate în considerare de către bănci, care nu au făcut nici atunci nimic hotărâtor și nu au acționat energic pentru informarea corectă și pentru protejarea acestor debitori persoane fizice.
Mai grav decât atât, în urmă cu patru ani, la 15 ianuarie 2015, Banca Națională a Elveției (SNB) a emis un comunicat lapidar prin care anunța că renunță la plafonul de curs EURO/CHF de 1,2, impus în 2011, iar francul elvețian exploda în scurt timp pe piețe. De la 3,7 lei/franc în România, după o singură zi, moneda elvețiană urcase la 4,32 de lei și o săptămână mai târziu casele de schimb o vindeau cu 6 lei.
Atunci s-a văzut întreaga putreziciune pe care s-a fondat expansiunea creditului prin valute volatile la condițiile schimbătoare ale pieței și în monede care esențialmente reprezintă valute de refugiu în momentele de criză.Cu greu s-a mai putut ține pasul cu creșterea ratelor, însă, când transformau în lei restul de plată din credit, la noul curs, românii constatau că se aflau aproape la fel de îndatorați față de bancă precum acum 10-8 ani când luaseră creditele!
Măsuri incipiente de stopare sau de încetinire a dezastrului pentru debitori au fost luate de doar una-două bănci sau au fost propuse pe cale administrativă, dar ele nu au fost suficiente și nu au avut materializare, sau nu au fost acceptate de către consumatorii care au simțit că au fost mințiți de către creditori la momentul încheierii contractelor.
Dorința clienților cu credite în franci, exprimată public în mass-media, în fața funcționarilor bancari, pe rețelele de socializare, în plângerile la ANPC etc. viza conversia la cursul de la data la care le-au fost acordate împrumuturile. Încordarea creată de disensiunile dintre consumatorii nemulțumiți și instituțiile de credit a căpătat încet-încet proporții, mai ales pe fondul mediatizării deciziilor instanțelor de judecată din dosarele care vizau clauzele abuzive din contractele de credit, în care deseori se dădea dreptate clienților bancari.
Soluții la problema creată
Pentru cei care au ales calea instanțelor de judecată, soluția instanțelor românești la cererea de înghețare a cursului franc elvețian/leu la nivelul celui de la data acordării creditului a fost, însă, de cele mai multe ori negativă. Aceasta a fost decizia după ani petrecuți în sălile de judecată, chiar dacă esența hotărârilor judecătorești ale Curții Europene de Justiție în dosare, care au ajuns până acolo pentru deslușiri ale legislației, au subliniat necesitatea ca debitorii să fie informați cu privire la riscurile implicate în împrumuturile în valută. Soluțiile judecătorești definitive de înghețare a cursului au rămas totuși puține.
Pentru cei care au acceptat ofertele de conversie a creditelor primite de la bănci, situația este și ea discutabilă, devreme ce noile contracte în lei au, de exemplu, dobândă variabilă în funcție de ROBOR, iar acest indice a fost pe un trend de creștere în ultimii ani. Riscul valutar a fost înlocuit practic cu riscul de creștere a dobânzii.
În mod alternativ, de câțiva ani, există o cale, de preferat extrajudiciară, pentru corectarea pierderilor financiare care rezultă din riscul împrumuturilor în valută. Scenariul cel mai potrivit ar fi ca băncile să ofere o soluție de partajare a riscurilor, cu mai multă răspundere față de împrumutat, iar cazurile să fie soluționate în afara instanței, de exemplu prin apelarea la Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor
Desigur, dacă instituțiile de credit ar fi oferit de la început protecție debitorilor prin acoperirea riscului de curs valutar (așa cum ar fi trebuit și ar fi fost firesc într-un contract de credit de lungă durată, cum este contractul de credit cu ipotecă), atunci nu ar fi existat problemele cu care se confruntă și astăzi atât debitorii, cât și unele bănci, chiar și la patru ani după izbucnirea problemei creditului în franci elvețieni la 15 ianuarie 2015 și la zece ani de la acordarea primelor împrumuturi în franci elvețieni. Aceste clauze de acoperire a riscului valutar rareori au fost inserate în contractele de credit din anii de euforie a creditării și, chiar dacă au fost prevăzute, nu au și fost respectate de către bănci, care au interpretat în mod propriu și în favoarea lor posibilitatea (nu și obligația!) de conversie a creditului în CHF la o variație crescătoare cu mai mult de 20% fată de cursul inițial.
Problema împrumutării în franci elvețieni către populație a fost un motiv de îngrijorare nu numai în țara noastră, ci a fost ridicată la nivel european, după cum reiese din nenumăratele cazuri încă în curs de desfășurare, astfel încât această chestiune a unei creditări iresponsabile a consumatorilor, în valute purtătoare de risc în defavoarea consumatorilor, nu a fost epuizată în fapt nici acum. Creditele neperformante au fost transferate mai mult sau mai puțin legal de către bănci unor entități specializate în colectarea de creanțe, pentru ca ele să-și curețe bilanțurile de „active toxice”, însă debitorii au rămas supuși executării silite și prea puțin protejați de legislația protecției consumatorului din țară și de la nivel european.
Legislația actuală revizuită sau nou-adoptată după transpunerea Directivei creditelor ipotecare 2014/17 prin Ordonanța 52/2016 și după ce au fost învățate lecțiile crizei financiare, arată că debitorii trebuie să obțină informații exacte și detaliate cu privire la consecințele unui contract de împrumut într-o monedă străină. Consumatorii, în urma informațiilor primite de la creditori, trebuie să conștientizeze că sunt expuși unor riscuri de schimb valutar care pot duce la dificultăți economice și la imposibilitatea de a rezista la deprecierea monedei în raport cu venitul acestora. Prin urmare, banca trebuie să dezvăluie fluctuațiile ratei potențiale care includ riscurile implicate, în special în cazul în care debitorii nu primesc venitul într-o anumită valută străină.
Perspective de îmbunătățire a legislației europene și interne
Pe 10 ianuarie 2019, Comisia pentru afaceri economice și monetare (ECON) a Parlamentului European a votat propunerile Comisiei Europene de reformare a sistemului european de supraveghere financiară. Pachetul legislativ include Regulamentul celor trei autorități europene de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe). Mai multe articole din legislația sectorului financiar și Regulamentul CERS (Comitetul European pentru Risc Sistemic) sunt vizate. În ceea ce privește protecția consumatorului de servicii financiare, se urmărește crearea de condiții corecte pentru consumatori cu privire la produsele puse pe piață, dar și accesul la căi eficiente de remediu în cazul unui prejudiciu creat de produsele financiar-bancare puse pe piață cu încălcarea drepturilor consumatorilor.
Există mai multe elemente care demonstrează necesitatea trecerii de la nivelul autorităților de supraveghere financiară de la nivelul Uniunii Europene, la modelul „twinpeaks”. Evoluțiile naționale recente arată impedimentele create de coordonarea activităților de reglementare, punere în aplicare a reglementărilor, supravegherea pieței serviciilor financiare și protecția consumatorilor de către o singură autoritate; ele sugerează că direcția corectă de luat este mandatarea unor autorități separate pentru a face față supravegherii prudențiale și conducerii activității. Aceasta s-ar putea face în două etape:
• faza 1 (pe termen scurt): Separarea clară a prerogativei de protecție a consumatorilor de alte mandate din cadrul Autorităților Europene de Supraveghere existente și reformarea protecției consumatorilor. Diviziile astfel separate ale celor trei Autorități Europene de Supraveghere ar trebui să coopereze îndeaproape pentru a-și îndeplini sarcinile de protecție a consumatorilor de servicii financiare;
și:
• faza 2 (pe termen mediu): Stabilirea unui model de supraveghere dublă la nivelul Uniunii Europene. Aceasta implică crearea unei agenții financiare a Uniunii Europene pentru protecția consumatorilor.
Practic, ar fi preluat modelul impus de Legea Dodd-Frank în Statele Unite ale Americii, după izbucnirea crizei financiare, adoptată pe 10 iulie 2010.
Pe plan intern, ANPC a anunțat recent punerea în dezbatere publică a unui proiect de ordonanță de urgență prin care modifică aproape toată legislația relevantă privind protecția consumatorilor care vizează și consumatorii de servicii financiare, cu scopul de a înăspri pedepsele în cazul în care o bancă sau un comerciant încearcă să inducă în eroare clienții, și, ca element de noutate, dar urmând trendul modificării pachetului de directive care prevăd „noi avantaje pentru consumatori”, adaugă ceva: posibilitatea ca, în cazul acțiunilor colective, să se poată dispune restituirea sumelor pe întreg portofoliul, ceea ce până acum nu se putea.
Cu toate acestea, în domeniul atât de specializat al dreptului la protecție a consumatorului de servicii financiare, se face simțită necesitatea creării, la nivel european dar și la nivel intern a unui organism specializat.
La sfârșit, cine plătește?
La aproape 15 ani după acordarea primelor credite în franci elvețieni, după ce au trăit din plin era creditării iresponsabile și au traversat și criza francului elvețian, mulți oameni și-au pierdut casele, executate silit, familii întregi s-au destrămat sau și-au pornit pelerinajul prin alte țări în cătarea unor locuri de muncă care să le asigure suportarea poverii datoriei. Iar ei continuă să achite lună de lună prețul pentru toate acestea, fără a fi putut beneficia de fapt, în mod real, de niciuna dintre soluțiile de mai sus.
Dar o mare pierdere au avut-o și băncile, pentru că imaginea șifonată îi însoțește și acum!
Calu Monica
