Un recent regulament al Băncii Naţionale a României impune consumatorilor o limită de îndatorate în cazul solicitării unui credit la o bancă comercială. Este vorba de 40% din venit pentru creditul în lei, de 20% pentru un credit în valută, de 45% pentru un credit ipotecar. BNR susţine că astfel protejează consumatorii (adică „populaţia”, cum se exprimă distinsa instituţie). Regulamentul intră în vigoare de la 1 ianuarie anul viitor. De respectarea acestei limite nu răspunde consumatorul, ci creditorul, fie bancă, fie o altă instituţie financiară (să-i spunem pe faţă: o firmă de cămătari, de genul celor care atrag clienţii cu promisiuni de tipul: un credit în 10 minute, fără adeverinţă de venit, fără ..., dar cu dobânzi uriaşe!). Vedem aici o nouă aplicare a principiului „pentru mine gândeşte altul”. Există aşadar pe lume oameni simpli, mulţi, cei mai mulţi, care nu înţeleg ce vor; există însă şi câţiva care gândesc pentru alţii şi le poartă de grijă. Exemplul perfect este armata, din orice ţară: acolo pentru consumator (ostaş) gândeşte maiorul de la popotă sau colonelul de la intendenţă; ei ştiu mai bine câtă fasole sau câţi bocanci nr. 43 trebuie să fie disponibili. Iar ostaşul n-are ce alege, decât între fasole şi fasole. Tot astfel se manifestă ultimul răcnet al studiilor economice, şi anume economia comportamentală (behavioural economics): din moment ce insul se comportă neraţional (după criteriul elitei), ia să ne ocupăm noi de el, să-l aducem prin diverse ucazuri, firmane şi regulamente pe calea cea bună (după criteriile elitei).
Care ar fi alternativa la această intervenţie a BNR? Să lase băncile să-şi vadă de interes, şi să acorde credit numai celor care prezintă garanţii că pot restitui banii. Adică să se comporte ca orice comerciant din piaţă, care nu va adopta un comportament iraţional behaviourist, adică să vândă marfă în neştire, oricui, fără nici o garanţie că omul va putea plăti.
