România campioană

ROMÂNIA - O VECHE CAMPIOANĂ ÎN

COMBATEREA SCHIMBĂRILOR CLIMATICE

  

„Pentru oamenii din estul Europei, care au fost întotdeauna obiect al istoriei, aceasta  este execrabilă.”

Emil Cioran

 

 A spune că ţările membre în Uniunea Europeană prezintă mari decalaje în experienţa trăită de locuitorii lor nu este o afirmaţie inedită. De aceea, măsurile preconizate de Comisia Europeană prin programul de combatere a emisiilor de bioxid de carbon pot fi primite în mod variat - de la entuziasmul nordic, unde cetăţenii verifică dacă banca face afaceri sustenabile (dacă nu cumva finanţează companii petroliere), până la totala ignorare a acestei chestiuni de către ţăranul bulgar. În acest context, România prezintă o situaţie cu totul unică: a avut parte de câteva decenii în care consumul, de orice fel, a fost drastic redus, uneori până la eliminarea totală, prin lipsa produselor.

Am extras o serie de experienţe din viaţa cotidiană a cetăţenilor în România socialistă din cartea „Şi eu am trăit în comunism”  (editor Ioana Pârvulescu, Humanitas, Bucureşti, 2015), pe care le-am grupat în raport cu măsurile incluse în programul  menţionat.

Sigur, au trecut de atunci 33 de ani – viaţa unei generaţii. Pentru cei tineri, cuvinte ca „sustenabil”, „amprenta de carbon” sau „energie verde” pot exprima un crez sincer, sau doar o orientare oportună. Dar, conform datelor statistice, majoritatea populaţiei îşi aminteşte din proprie experienţă cum este viaţa îngrădită de tot felul de limitări.

Sper ca rândurile de mai jos să fie argumente imbatabile pentru declararea noastră, a românilor, drept campioni absoluţi ai combaterii „schimbărilor climatice” –  cu mult înainte de formularea  acestei sintagme.

 

 

  • Eliminarea folosirii combustibililor fosili; reducerea temperaturii în locuinţe

…Gazele se reduseseră atât de mult, încât, dacă voiai să aprinzi arzătorul la sobă sau la aragaz se forma o flacără minusculă care alerga de-a lungul găurilor din arzător, dar o flacără continuă nu se putea obţine.

 

… Apă caldă se dădea (la căminul liceului) o dată pe săptămână. Trebuia să te pui pe o listă de aşteptare. Se striga pe hol cine era următoarea chemată să se bucure de beneficiile civilizaţiei. Tot atunci se făcea coadă şi la singura priză, unde fetele aşteptau să-şi usuce părul.

 

… Penele de curent duceau uneori la stingerea luminii în timpul operaţiei [chirurgicale]. Soluţiile de avarie erau, în cazurile fericite, o lanternă sau chiar aprinderea alcoolului într-un capac de casoletă.

 

(Pentru că din carte lipsesc amintiri despre alimentarea cu benzină, adaug o experienţă personală, EB): Prin 1985 mi-a venit rândul să-mi ridic Dacia 1310. Depuneai banii la C.E.C. (singura bancă pentru populaţie), primeai un număr de ordine şi aşteptai vreo 5 ani. Când mi-a venit sorocul, am mers cu un prieten pe post de şofer (aveam carnet, dar nu mai condusesem de 5 ani şi aproape că uitasem tot). O dată primită maşina, un tovarăş miliţian mi-a înmânat un bilet cu traseul pe care trebuia să merg, pentru că circulaţia era interzisă iarna. Era în februarie. Cei câţiva litri de benzină trebuiau să-mi ajungă până acasă. În aprilie s-a reluat circulaţia, prin decret prezidenţial, şi am avut primul contact cu Peco (reţeaua de staţii de benzină a statului): am primit cartela care îmi permitea să cumpăr 40 l pe lună – asta, dacă staţia avea benzină. Dar de regulă nu avea, te aşezai la coadă şi aşteptai cisterna; dormeai noaptea în maşină şi aşa, încet-încet, peste o zi sau două, plecai fericit cu rezervorul plin. Dar aveai grijă ca nu cumva să fie duminica în care nu aveai dreptul să circuli, pentru că  era voie în funcţie de numărul de înmatriculare: o duminică numerele pare, cealaltă cele impare.

 

 

  • Păstrarea resurselor naturale, salvarea pădurilor, reducerea consumului de hârtie

…Librăria se afla spre intersecţia străzii… ne-am instalat imediat la coadă, coadă care ajunsese să se întindă pe toată strada Cazzavilan şi pe Ştirbei Vodă până spre Biserica Luterană. Să nu vă închipuiţi că această coadă era, din prima zi, pentru obţinerea cărţii. Nu, coada era pentru înscrierea pe nişte liste, urmând ca a doua zi să… noaptea s-au stabilit plantoane, pentru a se păstra listele noastre şi a nu veni alţii, cu alte liste. A doua zi în zori ne-am instalat din nou la rând. Să nu vă imaginaţi că era un singur şir de oameni, unul în spatele altuia. Eram cel puţin zece persoane una lângă alta, încât strada C. şi trotuarul de pe Ştirbei erau complet blocate. Am stat până spre seară la coadă, când, triumf!, am intrat în posesia preţiosului exemplar („Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda).

 

…La restaurantul de lux Athenée Palace, frecventat mai ales de străini, exista la toaletă următorul anunţ: „Pădurile sunt o bogăţie a ţării. Nu risipiţi hârtia igienică!”.

 

 

  • Economia circulară

…Cei trei R – Recuperare, refolosire şi recondiţionare. Dimineaţa ordonez grămada respectivă (hârtie, sticle goale şi deşeuri textile) într-un cărucior şi o iau spre şcoală. Unde, bineînţeles, nu venise nicio maşină să încarce marfa. Aşa că am aruncat-o, ca toţi ceilalţi părinţi, în curtea şcolii, de unde o vor fi ridicat gunoierii.

 

 

  • Eliminarea risipei alimentare

… Mă sculam noaptea şi mergeam până la magazinul alimentar, închis, desigur. Acolo, pe la 8 dimineaţa, se aduceau sticlele cu lapte, întotdeauna insuficiente. Lăsam aşadar în stradă, în beznă, o sacoşă cu sticle goale, să stea la coadă în locul meu. Coada de sacoşe cotea, dădea colţul şi se lungea până la mijlocul străzii următoare. Erau şi câteva construcţii metalice, special concepute să adăpostească sticlele de lapte, pe care trebuia să le dai la schimb – nu se putea cumpăra o sticlă plină dacă nu dădeai o alta goală.

 

…Azi am prins tacâmuri de pui. Avem şi gaze! Fierb repede. Zeama greu mirositoare se scurge prin strecurătoare. Mama recuperează atent urmele de grăsime de pe strecurătoare. Un morman de oase abureşte în castron. Degetele harnice ale lui Buni recuperează, la al dolea filtru, şi firele de carne uitate neglijent de mine la prima triere. Operaţiunea ia sfârşit. Avem o ceşcuţă cu carne pentru copil. Împart cu mama un munte de oase chele plutind în zeamă. Andrei refuză să mănânce. Se holbează la captura noastră şi urlă: „Mâncareo!” Sunt fericită: până atunci nu spusese decât „mama”.

 

…Într-o zi, una din colegele mele a anunţat triumfătoare: „Fetelor, am făcut aseară nişte clătite, o minune!”. Toată lumea a început s-o descoasă: „Unde ai găsit făină? De unde ai avut lapte? Ai pus şi ouă?”.

 

…Nu o dată, am avut norocul să beneficiez de „adoptarea” de scurtă durată a unui copil dintre cei care mişunau pe lângă coada la ouă, la lapte sau la lămâi. Contra câţiva lei, primeam dublul a ce mi se cuvenea, pentru că se cumpăra numai „o porţie” de persoană. Ce ghinion însă dacă erai refuzat de cel care-ţi spunea „m-a luat altă tanti”…

 

… Am coborât şi am cerut o pâine. Vânzătoarea mi-a cerut cartela. Am spus că sunt din Bucureşti. Mi-a răspuns că nu mă poate servi.

- Bine, dar plec pentru câteva zile şi n-am ce mânca.

A ridicat din umeri şi, văzând că nu mă urnesc, mi-a zis:

- Am câţiva covrigi cam vechi, care nu s-au vândut (ăştia erau fără cartelă). Bineînţeles că i-am cumpărat pe toţi şi mi i-am drămuit bine până la întoarcere.

 

 

  • Reducerea consumului de carne

…Când am ajuns în piaţa Kogălniceanu am văzut că vitrinele luminate ale alimentarei erau arhipline: calupuri mari de salam, bucăţi imense de jambon, muşchi file, cabanos, roate uriaşe de caşcaval, ce mai, de toate! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Totodată m-am mirat foarte mult că nu era nici o coadă. … Când am ajuns în faţa vitrinei, am rămas cu gura căscată: mi-am dat seama că toate salamurile, jamboanele, caşcavalul ăla uriaş şi celelalte, pe care le văzusem din partea opusă a pieţei, erau de fapt nişte mulaje de ghips, foarte frumos colorate, să zici că sunt adevărate. Am intrat în alimentara aia destul de mare: rafturile, toate rafturile, erau complet goale.

 

…Intru în alimentara din Turnu Severin şi întreb:

- [Chipsuri de] crevete aveţi?

- Nu mai am creveţi.

- Dar ce aveţi?

- Nu mai avem nimic.

- Cum, nimic?

- Nimic-nimic, ce, nu se vede?

 

***

 

N-ar fi de mirare dacă programul menţionat – care românilor le aminteşte de multe restricţii traumatizante îndurate în timpul comunismului – ar părea destul de dificil de adoptat, departe de  entuziasmul celor care au fost liberi să-şi aleagă modul de a trăi. De aceea, este recomandabil ca autorităţile să desfăşoare o politică atentă la particularităţile din ţara noastră.

 

Dr. Ec. Emil Bojin

Parteneri

Cristina TenuInfluencerECC RomaniaZiarul de BucurestiComisia EuropeanaBEUCUniunea EuropeanaFundația Mâine va fi mai bineTrusted.roSeoMark