Blugii, o catastrofă ecologică. Dar şi bijuteriile

1 fotografie

Dr. ec. Emil Bojin

Când mişcarea consumatorilor a apărut pe la începutul secolului XX, în Statele Unite, ea îşi propunea să ofere instrumente de protecţie împotriva abuzurilor agenţilor economici.

De la o vreme însă, consumatorii sunt atacaţi dintr-o nouă direcţie:  mişcarea ecologistă. După cum am scris în numeroase rânduri aici, acţiunile preconizate de militanţii ecologişti sunt de multe ori îndreptate împotriva consumului. Aspectul grav al acestor acţiuni este că ele au fost înglobate în sfera politicului, care a generat o serie întreagă de măsuri obligatorii. Între acestea, cel mai amplu este „The Green Deal”, planul Comisiei Europene pentru un continent „mai verde”.

Măsurile de care vorbim nu cuprind acţiuni ca „luna curăţeniei”, „râuri mai cristaline” sau „haideţi să plantăm panseluţe în Piaţa Universităţii”. Ele vorbesc despre economia circulară, eliminarea motoarelor cu ardere internă şi în general a petrolului, reducerea temperaturii din locuinţe (dar numai iarna, nu şi vara, deşi ne luptăm cu încălzirea globală), reducerea şeptelului, diminuarea consumului de carne, interzicerea centralelor termice de apartament, înlocuirea avioanelor cu trenuri, a vapoarelor cu corăbii – şi lista poate continua pe multe pagini. Pentru a fi convingători – de parcă autorităţile nu le-ar fi de mult alături – unii ecologişti mai zeloşi, speriaţi că sunt ultima generaţie de pământeni, îşi exprimă frământările prin atacarea operelor de artă sau prin blocarea autostrăzilor. Gesturi atât de extreme încă nu avem în România, dar ele nu sunt excluse, ştiind cât de repede adoptă românul moda occidentală.

Vorbind despre impactul modei ecologiste asupra consumatorilor, vom da câteva exemple culese dintr-o populară revistă belgiană, denumită „Le Vif”. Ne-a căzut în mână în timpul unei vizite de natură familială, în această vară. Este o publicaţie cu caracter generalist, dar unde mesajele eco sunt atotprezente.

Aşadar, suntem sfătuiţi cum să purtăm blugii fără să „culpabilizăm”, pentru că „industria blugilor este o catastrofă ecologică”; dar printr-un efort al consumatorilor, putem să purtăm aceşti pantaloni fără să dăunăm prea mult planetei. Un singur pantalon necesită, spune jurnalista, 1500 litri de apă (şi nu aflăm cum s-a ajuns la cifra aceasta). Blugii sunt dificil de reciclat: au nasturi de metal, fermoare şi capse! Blugii sunt produşi cu consum de energie! Dar există soluţii: cultivatorii de bumbac bio folosesc apa de ploaie, dar nu şi îngrăşăminte chimice sau pesticide, iar oamenii de ştiinţă trudesc la înlocuirea culorii indigo cu obţinerea vopselei din deşeuri. Alte metode ecologice legate de purtarea blugilor sunt reciclarea, supra-ciclarea (nu ştim cum), producţia pe comandă (iată, se redescoperă atelierul de croitorie la comandă – lucrăm şi cu materialul clientului) şi … leasing-ul! Iei o pereche de blugi, plăteşti lunar un fel de chirie, şi dacă-ţi provoacă o pasiune nestăvilită, poţi să-i şi cumperi! O firmă  oferă un serviciu de reparaţii pe viaţă pentru blugii săi artizanali, la frumosul preţ de 300 E. Aşadar: un om, un blug, o viaţă! Altă recomandare întru salvarea planetei: nu mai spălaţi blugii. Ni se descriu numeroasele avantaje, astfel că pantalonul poate dura decenii întregi. Ce se întâmplă cu fetele de la maşina de cusut, lăsate pe drumuri de atâţia consumatori conştienţi, nu ni se spune. [Această soluţie ne evocă amintiri personale din anii 1960-70, când o pereche de blue jeans (aşa se spunea atunci) se procura cu mari eforturi, numai din pachetele trimise din străinătate, şi cu şi mai mare cheltuială. Am muncit o vară întreagă ca ucenic zugrav pentru a strânge banii pentru o pereche de Levi’s. Este de înțeles că, după atâtea eforturi, blugii se spălau foarte rar, încât ajungeau un fel de burlane. Ca să vedeţi cum românii au salvat planeta fără să ştie!]

O altă frământare care îi macină pe redactorii acestei reviste din Bruxelles este întrebarea: oare bijuteriile noastre sunt ecologice? Şi etice? Un astfel de artizan (în fapt o tânără supraponderală) îşi exprimă stupefacţia că oamenii nu ţin cont de amprenta de carbon pe care o lasă realizarea unui obiect de bijuterie. Alta pledează pentru durabilitate (lucru deloc nou, multe persoane poartă bijuterii de familie). Şi aurul pune probleme: a fost el extras în condiţii etice? Nu cumva au lucrat minori ? Şi băncile sunt atacate: dacă nu ar stoca atâta aur, câte bijuterii ecologice nu s-ar face! Dar cel mai bine ar fi să renunţăm la aceste obiecte: o verighetă purtată de tinerii căsătoriţi generează 20 tone de deşeuri toxice, aflăm de la cele trei foarte-foarte tinere specialiste în bijuterii ecologice. Până atunci, consumatorii sunt sfătuiţi să se informeze pe larg şi exact asupra bijutierului, să vadă dacă activitatea acestuia este în consonanţă cu înaltele valori ecologice ale momentului.

Viitorul însă nu sună deloc bine (pentru ecologişti). Aflăm din rândurile scrise de un profesor universitar, fost judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, că dna Ursula von der Leyen a abandonat ceea ce a susţinut în vechea legislatură: agricultorii nu mai sunt obligaţi să reducă emisiile de carbon, folosirea pesticidelor este permisă, obligaţia de a lăsa pământul în pârloagă este anulată. Aceasta, în ciuda evidenţei comunicate de dl profesor, cum că modelul actual de producţie agricolă este distrugător. De ce un jurist ştie mai bine cum se face agricultură decât agricultorii, trebuie  să ne lămurească tot ecologiştii.